SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
In fiecare seara, imbracat ca pentru un mare protocol, un vecin iese din bloc doua ceasuri, la ultima plimbare din zi. Prima e dimineata, cand se duce pe jos la serviciu, a doua e cand termina treaba si se intoarce acasa tot pe jos. Cand l-am intrebat unde pleaca in fiecare seara, mi-a raspuns ca nu merge ca sa ajunga undeva, ca merge de dragul mersului. Dimineata si la revenirea de la slujba o face din ratiuni medicale, dar iesirea tarzie, pe strazile din cartier, e de placere. La birou n-are cum sa fie niciodata singur cu el insusi. Nici acasa nu e posibil. Ii ramane, pentru regasirea de sine, umblatul de la caderea noptii.

Am mai scris despre un barbat care mergea ca sa mearga, doar ca acesta recupera tragand un picior dupa un atac cerebral. Am mai scris si despre mersul care, in loc sa il duca pe om undeva, il intoarce catre el, ii orienteaza gandurile, le aduna in jurul unui sentiment bun. Adevarul e ca tot ce scriu am mai scris. Si inca de mai multe ori. Adevarul e ca tot ce se intampla s-a mai intamplat. Tot ce vedem am mai vazut. Tot ce auzim am mai auzit. Tot ce simtim si traim am mai simtit si am mai trait. Cand fetita mea, Raluca, avea 4 ani, mi-a povestit infiorata ca a visat noaptea un mos care a oprit-o ca sa-i spuna: Tot ce a fost o sa mai fie! Raluca mi-a relatat vorba mosului din vis cu mirarea dublata de teama a copilului, care stie ca e numai un mesager, ca nu pentru ea a rostit fantoma din somn acele cuvinte importante.

Ce-i iesit din comun e ca, acum, fata mea e mare, dar isi aminteste secventa cu mosul de parca s-ar fi petrecut ieri. Ca si cum trebuia sa fie un motiv major de meditatie pentru mai tarziu.

Scrisul e ca mersul. Nu scrii ca sa ajungi undeva, scrii din motive de sanatate. Cand nu te mai publica nimeni sau cand ti s-a terminat mintea pentru scris, iti dai seama in ce fel profesia ti-a fost fiinta. Nu-i nici o deosebire intre psihologia medicului la pensie cu de-a sila si psihologia scriitorului, care stie ca nu mai are cum sa continue. Un cardiolog mi-a recomandat sa merg patru-cinci kilometri zilnic pe jos. A fost un fel de sfatuire ultimativa, incheiata cu o cugetare, la care merita sa iau aminte cand avea sa vina vremea mersului de dragul lui a merge. Macar de-am muri in mers! Zicand toate astea, un lucru ramane fara explicatie: de ce se imbraca frumos oamenii cand ies la plimbare? Daca e numai pentru a fi vazuti intr-o conditie festiva, e un raspuns deficitar. Mai bine te arati in haine de ginere intr-o vitrina. Explicatia, mai cu seama la varsta cand mersul iti confirma ca esti viu, trebuie sa fie una istorica. Pe vremea cand viata era foarte scurta, cand femeile erau barane la 30 de ani si barbatii se socoteau norocosi dac-o duceau pana la 50, mersul avea ceva din vitalitatea unei defilari. Era o chestiune de mandrie sa te tii drept si sa lungesti pasul. Sa mori demn in mers, imbracat spre a putea cinsti oricand, ca pe un fapt de merit, acest noroc.