Aparitia in romaneste a celebrului roman al lui Salman Rushdie i-a adus directorului Editurii Polirom protestele bisericii ortodoxe romane si numeroase mesaje anonime de amenintare. Interviu cu Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom.

Sa zicem ca reactia musulmanilor din Romania dupa aparitia „Versetelor satanice" la Polirom ar fi de inteles. Te asteptai insa la protestele BOR?

Reactia comunitatii musulmane a fost temperata. A existat si o coincidenta, absolut involuntara, intre data aparitiei cartii in citeva librarii din Bucuresti si prima zi de Kurban Bairam, sarbatoarea sacrificiului, ceea ce a iscat alte proteste. E de inteles ca, atit timp cit o opera de arta contravine unor precepte ale propriei credinte, cultul sa-si exprime punctul de vedere, civilizat si in numele propriului crez. Or, amenintarile prin e-mail, destul de numeroase, au reprezentat cu totul altceva, erau un soi de terorism virtual de care nu putem invinui pe nimeni deocamdata. Ceea ce a uimit in comunicatul Patriarhiei a fost nu atit limbajul, cit evocarea, ca o amenintare, a art. 13 din Legea cultelor nr. 489/2006. Situatia pare comica: Marele Muftiu, Iusuf Marat, face apel la calm, recomandind adeptilor sa citeasca „Versetele" inainte de a le critica, in vreme ce Patriarhia „dezaproba" cartea, adica o gaseste reprobabila, o blameaza, si face apel la lege. Ineditul situatiei a facut ocolul lumii, am vazut relatari nu numai pe fluxul marilor agentii de presa, ci si pe al celor din Angola sau Taiwan, de exemplu.

Am sa-ti reamintesc ca la votarea legii nu putine au fost vocile din tara si din strainatate, inclusiv organizatii internationale preocupate de drepturile omului, care au semnalat ca legea e formulata de asa maniera incit permite ingradirea libertatii de exprimare si, la limita, cenzura in arta. Cenzura e un „Gestapo al gindirii", ii scria Godard lui Malraux, protestind astfel fata de interzicerea in Franta a filmului „Calugarita", facut dupa romanul lui Diderot. Or, comunicatul Patriarhiei chiar acest fapt l-a demonstrat: ca opera de arta dezaprobata de un cult ar putea fi cenzurata pe baza unei legi si ar putea fi retrasa de pe piata, asa cum s-a intimplat, sa spunem, sub presiunea catolicismului, cu Pasolini in Italia. Aici e o problema grava de principii, m-as fi asteptat la o reactie mai sensibila din partea societatii civile, care sa solicite precizari clare in Legea cultelor, astfel ca o creatie artistica sa nu poata fi interpretata decit in cheie laica. In presa, acest aspect a fost semnalat neutru, comentariile au fost putine. In afara de un articol de Mircea Mihaies, cele mai multe au venit din partea unor ziaristi de la Cotidianul. Subiectele politichiei romanesti au fost mai importante - accidentul lui Orban, de pilda. La noi, dintr-o dezbatere cu privire la libertatea de exprimare in arta sau limita pina la care Biserica se poate implica in cultura si in educatie nu rezulta un capital de „imagine" si nu poate fi discreditat nici un adversar politic.

Tirajul romanului lui Rushdie s-a epuizat din cauza scandalului, din cauza curiozitatii fata de acest titlu sau si, si?

Imi mentin acea declaratie in care afirmam ca succesul „Versetelor satanice" si reactiile adverse extrem de violente n-au avut, in primul rind, temeiuri religioase. Salman Rushdie este un scriitor important, iar romanul este unul politic, o carte scrisa fara crutare la adresa fundamentalismelor de orice sorginte ar fi. Asa se explica succesul, fatwa si toate reactiile „talibane", iraniene sau de aiurea.

Ce carte imi recomanzi, pe citite, dintre ultimele aparitii de la Polirom?

Uite, „pe citite", recomand „Cum repara soldatul gramofonul", de Sasa Stanisici, unul dintre cele mai bune romane germane din ultimii ani, o revelatie. „Pe rasfoite", spun ca interviul publicat recent de Cotidianul cu Alin Muresan a fost oportun. „Pitesti: cronica unei sinucideri asistate" e o carte necesara. Ea se inscrie in seria de lucrari pe care le editam impreuna cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania ca rezultat al cercetarilor riguroase datorate unor tineri istorici. Aminteste-ti ca in deceniul trecut am blamat utilizarea stiintelor sociale ca unelte ideologice. Acum exista riscul sa folosim din nou istoria ca mijloc de propaganda. Este prea multa pasiune si prea multa politica in jurul unui act firesc: condamnarea regimului comunist din Romania. Raportul a aparut inainte ca noi, dupa stiinta mea, sa avem o „Istorie a comunismului romanesc", ceea ce nu mai e firesc. Or, ceea ce tinerii istorici de la IICCR isi propun tocmai aceasta este: sa alcatuiasca, pas cu pas, volum cu volum, documentatia pentru o asemenea istorie. Istoria perioadei comuniste ar trebui scrisa recurgindu-se exclusiv la mijloacele de cercetare istorice, cu beneficii pe planul stiintific, si nu al propriei imagini sau pentru utilizarea in scopuri politice. Cei care am trait acele vremuri stim ca opresiunea se manifesta prin mijloace multiple: partidul, Securitatea, sindicatele, serviciile de personal, Militia, birourile de documente secrete, organizatiile de tineret si de femei, garzile patriotice, serviciile administrative (unde in posturile-cheie erau angajate indeobste foste cadre din Armata sau Securitate), scoala - unde, in ultimii ani, se faceau „recrutari" de pe la 14-16 ani, clinicile de psihiatrie, maternitatile s.a.m.d. Un mecanism imens care inca, cred eu, nu a fost dezvaluit decit partial. Cea mai buna imagine a acestui fenomen complex de represiune mi-a oferit-o cartea lui Marius Oprea, „Securistii partidului", un excelent studiu realizat pe arhiva Comitetului Municipal Brasov. Pe masura ce alte arhive vor fi disponibile, acesti tineri vor face adevarata istorie a comunismului, lipsita de parti-pris-uri si de ingredientul politicianist. Vom afla si ce s-a petrecut in primii ani de dupa ’89, cind comunismul nu murise, dimpotriva...

Dar de la concurenta, ce carte imi recomanzi?

Eu ma simt bine intr-un sistem concurential, care nu inseamna, cum e la moda astazi, si unul exagerat de conflictual. Dar nu-mi cere sa citesc carti aparute la alte edituri, de vreme ce mi-e imposibil sa citesc intr-un an cele citeva sute de titluri de la Polirom. Iti relatez o anecdota: acum 3-4 ani, un editor imi reprosa ca literatura tinerilor ar fi pornografie si ca le fac o reclama nemeritata. „Domnule Lupescu, ma chestioneaza, dvs. chiar cititi aceste carti?’’. Nu, i-am raspuns. Citisem, dar eram contrariat de faptul ca un editor de talia lui imi punea o asemenea intrebare. Oare nu stia ca o editura care se respecta are un comitet de lectura, referenti, coordonatori de colectii etc., etc. si ca decizia de publicare nu o ia directorul sau administratia, ci specialistii? Eu ma aflu intr-o postura administrativa, ceea ce se publica, de regula, decid colaboratorii. Nu vreau sa-mi impun ideile mele, vreau ca decizia sa fie una colectiva. In ultimii ani, in editura au venit oameni noi, tineri, dinamici, entuziasti - de ce le-as limita initiativa? Uite ce a facut Bogdan Stanescu cu Biblioteca Polirom, si asta in conditiile unei concurente sufocante, nu ca acum 5-6 ani, cind literatura universala era considerata nerentabila. Sau uite ce a realizat Lucian Dan Teodorovici in domeniul literaturii romane contemporane! Misiunea mea e sa le creez cadrul de a-si vedea indeplinita cariera lor de editori la Polirom. Eu doresc sa pot citi o carte din simpla placere de a citi, si nu ca obligatie profesionala.

Se poarta intrebarile despre trecut. Ce carti interzise citeai in timpul comunismului?

Simplu: cartile pe care mi le aducea Luca Pitu. Era singura mea „sursa". Erau Cioran, Ceronetti, Lacan, Soljenitin, Etienne de la Boetie, Leo Strauss, Corbin si multi altii. Am vazut recent o nota informativa a Securitatii, semnata de un anume colonel Volf, din care rezulta ca, la Iasi, traiectoriile cartilor erau minutios supravegheate, mentionindu-se in detaliu cine cui imprumuta si ce titlu. Era mentionat si poetul Emil Brumaru, pentru ca-l „confiscase pe Sade", adica nu returnase cartile proprietarului. Colectia Serie Noire era urmarita pentru ca, se spunea, „are un continut vadit anticomunist cu scopul de a capta simpatia pentru aventurile unor ofiteri CIA". Era inainte ca Securitatea din Iasi sa confiste cartile straine de la posesorii lor.

Care sint scriitorii romani contemporani preferati ai cititorului Silviu Lupescu?

Nu, nu-mi cere sa raspund. Ce as putea sa spun, ca o prefer pe Gabriela Adamesteanu lui Norman Manea sau invers? Sint multi autori importanti la Polirom. Or, intre editor si autori se nasc afinitati, uneori chiar si prietenii adevarate. Prietenii nu poti sa-i compari. Ca editor, vreau sa ma bucur de faptul ca am multi prieteni, nu sa-i ierarhizez. Nu oricarei profesiuni ii este dat un asemenea noroc.

Ce scriitor roman vrei sa recitesti? De ce?

Mateiu I. Caragiale. Dorinta relecturii mi-a trezit-o Matei Calinescu, care afirma ca este cartea „cea mai neasteptata si cea mai profunda", despre care el ar scrie la nesfirsit. Dupa ce am vazut filmul „Florile Shanghaiului", al taiwanezului Hou, ma gindesc ce capodopera cinematografica s-ar putea face dupa „Craii de Curtea Veche". Si mi-as dori neaparat o editie critica si cit mai frumoasa. Poate ca o vom avea curind...

Dar strain?

Daca tot am inceput sa reeditam Hemingway si Doris Lessing, cred ca sint doi autori pe care merita sa-i recitesc.