Diavolul, acest personaj malefic - ingerul cazut - menit sa scindeze (etimologic, diabolein inseamna a separa) unitatea lumii, a devenit o prezenta mediatica constanta. Si nu doar ca un simplu argument intr-o demonstratie oarecare ori ca o ilustrare a unei perceptii, ci ca o persoana substantiala.

Cazul Tanacu ne-a demonstrat ca in imaginarul ortodox lupta impotriva diavolului poate determina cele mai teribile consecinte. Caci, impartit intre Dumnezeu si diavol, niciodata egali – cita vreme Satana e doar un arhanghel prabusit din Paradis -, universul e locul unei lupte totale intre principiul binelui si cel al raului. Iar in aceasta lume batalia, in egala masura individuala si colectiva, imparte omenirea doar intre drept credinciosi si necredinciosi. Tertium non datur!

Aceasta logica straina subtilitatilor plurivalente ale modernitatii produce consecinte pe toate palierele existentei sociale, influentind viata de zi cu zi. Si atunci cind unii gasesc ca Petru Corogeanu, exorcistul de la Tanacu, si cele patru asistente ale sale nu au gresit dintr-o perspectiva strict teologica, ne confruntam cu o demonstratie vie a divergentelor valorice care fractureaza societatea romaneasca. Pentru ca, daca exista o justificare, oricare ar fi natura ei, a crimei de la Tanacu, atunci orice sentinta a justitiei laice va fi relativa. Asa cum relative devin toate faptele celor ce adera la dreapta credinta si se justifica de la ea. Statul, ca spatiu public, apare astfel ca un adoas de conjunctura. Si, pe baza aceluiasi rationament, prezenta inaltilor ierarhi in fata CNSAS pentru a lamuri situatia dosarelor lor de la fosta Securitate nu era necesara, caci se supuneau unei alte jurisdictii: cea divina. Dar, daca Cezarul nu mai are ce-i al Cezarului, atunci pare o confuzie intre politica si religie.

Judecatile de acest gen nu sint deloc noi. In perioada interbelica - pe care, iata, ne straduim sa o reproducem in unele cazuri pina la detaliu -, o scoala de gindire si o miscare politica extremista au promovat o astfel de solutie. In 1932, Nae Ionescu, in egala masura si teoreticianul scolii, si ideologul Miscarii, credea ca rolul teologilor in politica devenise vital, caci doar acestia pot „sta in contact direct cu cele nevazute, dar reale". Asa isi explica faptul ca „Seipel, Brüning si Stalin au trecut pe primul plan al politicii: pentru ca e vremea teologilor". Daca primii doi erau politicieni de prim rang in regimuri democratice - Ignaz Seipel, teolog catolic, a fost cancelar al Austriei in anii ’20, iar Heinrich Brüning, unul dintre fondatorii crestin democratiei germane, a fost cancelar la inceputul anilor ’30 -, Stalin era un dictator. Acest amanunt era insa relativ in demonstratia lui Ionescu. Astfel, dictatura aparea ca neesentiala in raport cu „trairea" autentica, in acord cu credinta, a destinului politic. Si cum Nae Ionescu ramine inca un reper pentru unii dintre formatorii de opinie si constiinte de astazi, se prea poate ca acest gen de rationament sa fi rezistat timpului si sa explice o parte din derivele prezentului.

Aceeasi intemeiere in „dreapta credinta" o avea si clasificarea locuitorilor acestei tari in „buni romani" si „romani". Pentru Nae Ionescu, „bunii romani" pot fi cetateni, contribuabili, loiali, dar cita vreme nu sint si ortodocsi, nu sint romani. Bratianu prin occidentalismul sau, Maniu prin greco-catolicismul sau nu corespundeau tiparului: erau doar „buni romani". Diavolul farimase unitatea natiunii prin occidentalizare si catolicism. Dar astazi, cind „natiunea" se regaseste in edificarea simbolica a Catedralei Mintuirii Neamului, diferentele induse de modernitatea corupatoare se estompeaza. Uniti spiritual, vom fi (re)unificati si politic, caci „bunii romani" vor fi disparut demult.