“E uimitoare nevoia unor oameni de spectacol, nevoia de a avea in permanenta martori; chiar cand au o criza de disperare, ei se asigura in prealabil de asistenta necesara. Am cunoscut oameni care-si amanau zbuciumul sufletesc pana in clipa in care izbuteau sa-si adune spectatorii. Fara spectatori, suferinta nu se manifesta, suferinta nu iesea in lume si, ca orice spectacol care nu se bucura de interesul publicului, se amana pentru alta data... Sunt suferinte care se joaca mereu cu casa inchisa, sunt suferinte care nu intereseaza pe nimeni, sunt dureri care nu au acces la public. Sunt dureri aplaudate la scena deschisa. In tot ceea ce facem noi, chiar si in cele mai intime reactii, simtim nevoia sa fim vazuti, stimati si aplaudati. Cineva insa marturisea ca daca se afla intr-o societate restransa, de doi sau de trei oameni, se poarta posac si vulgar, dar, daca numarul spectatorilor creste, devine in mod spontan delicat, inteligent, si asa mai departe... Din nefericire, multe dintre calitatile noastre, chiar si iubirea, se manifesta numai ca spectacol, cand luminile rampei se sting dispare si generozitatea”.