Fiecare guvernare postcomunista a pus in scena o legenda mobilizatoare: am trait in povestea Consensului, urmata de cea a Schimbarii si de aceea a Binelui Social, incununata, dupa 2004, de incitanta poveste a luptei cu balaurul Coruptiei.

Stim prea bine ca povestile dateaza de cind lumea, pentru ca lumea e o poveste. De la cartea Genezei pina la Tolstoi, omenirea se povesteste pe sine, imagineaza eroi, se risipeste in visuri. Prin web, epoca noastra pare contaminata de un virus care amesteca autorul si opera, persoana si personajul, naratorul si naratiunea. Ne aratam si sintem aratati. Povestim si sintem povestiti. Numai ca plictiseala pedepseste ambitia de a spune totul, tot asa cum dezgustul insoteste pretentia de a dezvalui orice.

Reputat conservatoare, administratia Bush Jr. ne-a propus in fond o revolutie. Ea ramine memorabila ca moment al fictionalizarii politice radicale, pe baza logodnei dintre Hollywood si Pentagon. Precum in preistoria democratiei, puterea decurge iarasi din capacitatea de a le infatisa celor multi o naratiune exemplara.

A conduce inseamna a genera mituri populare interactive. Pe urmele lui Ronald Reagan (cu al sau „Razboiul Stelelor"), prezentul locatar al Casei Albe a transformat sistemul international intr-un joc video global, cu buni si rai, dueluri finale si lacrimi de eterna recunostinta. Westernul politic reflecta de altfel mutatiile din sfera marketingului.

La inceputul anilor 2000, dar mai ales dupa 11 septembrie, hegemonia americana s-a convertit in „storytelling management": asa cum capitalismul a virat de la „imaginea de marca" spre „logo", guvernarea mondiala a renuntat la actiunea rationala in favoarea povestirii capabile sa inspire „trairi" colective.

La o privire mai atenta, arena romaneasca preia servil procesele de care vorbesc. Fiecare guvernare postcomunista a pus in scena o legenda mobilizatoare: am trait in povestea Consensului, urmata de cea a Schimbarii si de aceea a Binelui Social, incununata, dupa 2004, de incitanta poveste a luptei cu balaurul Coruptiei. In ultima vreme, laboratorul naratologic ne propune povestea grijii fata de Cetatean, pe fondul careia ministrii isi pierd functiile, indiferent de calitatea prestatiei. Telecratia si politica-spectacol au invins.

Daca presa libera fusese cindva inamicul regimurilor autoritare, vocatia de „story teller" a redus-o acum la statutul de complice al puterii. Din acest unghi, saga celor trei jurnalisti rapiti in Irak pare sa fi marcat nasterea noului ethos politic romanesc: emotii garantate la scara nationala, prin supralicitarea episodica a unei naratiuni de salvare.

Nu sintem unici. Societatea franceza, bunaoara, isi consuma zilnic portia de emotie dirijata prin ecranul tv: infirmierele bulgare sint scapate de justitia ideologica a colonelului Gaddafi, cutare ONG umanitara salveaza copiii ciadieni, gherilele columbiene FARC ar putea sa o elibereze pe Ingrid Betancourt... Asemenea povesti, combinate cu voyeurismul tabloid al intimitatilor exhibate, documenteaza morala unui „complex al Seherezadei": liderul care se opreste din povestit isi pierde capul. Dupa doua veacuri de Iluminism, regasim impreuna bezna araba a celor O Mie si Una de Nopti...