Pudibonderia si politichia Oscarurilor nu sint noi si ne-au lovit in aripa. Dar nu asa de rau precum pare.

Anuntul listei scurte a nominalizarilor la premiile Academiei Americane de Film (AAF) a bulversat criticii, si pe buna dreptate. Optiunea afiliatilor AAF arata de parca s-ar constitui in enclava, seamana de-a dreptul a declaratie de razboi: aici e Cannes-ul, capitala si barometrul cinematografiei mondiale, si aici, la antipod, sintem noi. Noi, cei care premiem conservator filmele in functie de subiectele lor scaldate in ape politico-sociale, noi, care avem banii sa ne facem ca ne pasa de astfel de pelicule cu incarcatura ideologica durdulie si tot noi, care reactionam la bugete supraponderale de marketing, pentru ca ne aflam in tara care isi ia ce cineasti pofteste, de unde pofteste si apoi ii pune la facut bani in Hollywood. Dinspre partea lor, criticii nu au mai stiut ce sa creada pentru ca, in incercarea de a se distanta de filmul de arta si de a mula cinemaul mondial pe calapodul sau reductionist, AAF a rupt-o cu toate delimitarile care o defineau. Nu mai e aceeasi Academie care i-a premiat pe Fellini si pe Antonioni. Cit ii priveste pe criticii, expertii si jurnalistii americani, reactia lor a fost una de revolta ferma si merita multumiri pentru asta. Fiindca, la urma urmei, nicaieri nu se vede mai bine impactul Oscarurilor ca la vinzarile de bilete la cinema. Tocmai de aceea luase distribuitorul Ryan Werner decizia de a marketa „4, 3, 2" drept thriller, chiar daca pelicula – desi plina ochi de suspans si tensiune – nu se finalizeaza in formatul de debuseu impus de acest gen. Ca sa nu puna pe fuga spectatori si membri AAF pentru care clasificarile clare degaja un aer de siguranta, decizia IFC Films e una justa. Tot in termeni de vinzari, controversa stirnita de presa americana, care s-a tinut tare pe pozitii, ar putea genera incasari consistente in SUA pentru „4, 3, 2". Imediat dupa anuntarea listei scurte, „Variety" a publicat un material in care il punea pe Mungiu pe primul loc intr-un top 10 al cineastilor care merita urmariti. Oricum, „4, 3, 2" n-a plecat nepremiat din SUA si, daca e sa ne punem la mintea americana, adevaratul succes care trebuie dobindit acolo nu rezida in distinctii, ci in profit. Iar Academia Americana de Film, chiar respingind lungmetrajul lui Mungiu, ii face un serviciu comercial: scandalul pe care l-a pornit si razboiul cu presa - deopotriva generalista si specializata - au avantajul de a scadea costurile de promovare a lui „4, 3, 2" pentru distribuitori si de a-i spori notorietatea pe gratis. Sau, ca s-o dam pe „americana": win - win!