Justitia: raul e la radacina

Se intampla ca, in ultima vreme, CEDO are de facut fata unei adevarate avalanse coplesitoare de procese care, daca sistemele justitiilor nationale ale diferitelor state europene si-ar fi facut cu brio meseria, pur si simplu nu ar fi sufocat astazi activitatea institutiei. Atunci cand dreptatea este gestionata corect si competent de procurori, avocati si judecatori jos, la baza sistemului, nu exista motive pentru a se urca pana la treapta ultimei instante. Nemultumirile provin tocmai din faptul ca, pentru motive care difera de la un caz la altul, cauzele primesc solutii necorespunzatoare, inechitabile, la nivelul primelor instante de decizie, fiind reportate ulterior pana dincolo de granitele nationale, tocmai la CEDO. Romania se numara printre statele "campioane" in materie. Dincolo de supozitia - mereu la indemana - ca profesionistii domeniului sunt venali, corupti, prost pregatiti, manipulati politic, rude cu paratii, abuzivi din vocatie sau mai stiu eu ce, cantitatea mare de cauze virate de la noi inspre CEDO arata totusi ca sistemul insusi este problema.
Aici, alt hop! Sa fie vorba doar de reprobabila mostenire socialista? Sa infieram numai tarele, slabiciunile democratiei inca proaspete si incomplete in mediul careia ne ducem traiul? Sa avem in vedere numai o mostenire mai veche, ale carei prelungiri le traim pana astazi? Probabil ca pentru fiecare dintre raspunsurile la aceste intrebari se pot gasi temeiuri valabile. Dar investigatia ar ramane totusi incompleta daca nu am tine seama de realitati mai profund inradacinate in noi.
Una dintre acestea ramane, cred, sincerul si profundul dispret - deprins in succesiunea generatiilor, din vremuri vechi - fata de om, ca valoare, impartasit de romani, ca si de alti rasariteni. E destul sa te gandesti la fapte istorice disparate, precum asasinatele legionare si chiar conceptia legionarilor despre sacrificiul de sine, subintinse de o filosofie ce emana din reflectii de tipul: "La urma urmei, ce-i viata unui om?!". Iar aceasta atitudine nu e o inventie preluata din carti, cum s-ar crede - vezi Doamne, dacii dispretuiau moartea, aruncandu-si voiosi solii in suliti, si bucurandu-se cand unul din ei pleca la zei -, ci vine de departe, cum rezulta si din amarele versuri ale lui Miron Costin: "A lumii cantu cu jale cumplita viiata, / Cu griji si primejdii cum iaste si ata: / Prea suptire si-n scurta vreme traitoare". Nici maresalul Antonescu nu isi facea prea mari probleme atunci cand isi trimitea trupele, dincolo de limitele Basarabiei, in stepa ruseasca, desi era limpede ca mii si zeci, sute de mii de vieti vor pieri acolo fara gres. Iar cand Regele Mihai I intorcea armele, s-a stiut prea bine ca unitati intregi de ostasi romani au fost luate de sovietici si duse sa ispaseasca prin munca si mizerie, ca si prin moartea in lagare, participarea de pana atunci la razboiul antisovietic, chiar si dupa 23 august 1944. si totusi nu s-a dat prea multa importanta faptului, cum nu se da nici acum, cand presedintele Iuscenko a adus in Romania dosarul continand numele si datele referitoare la peste 1.000 de asemenea victime ale conflagratiei, pierite pe teritoriul concentrationar al Ucrainei.
In Romania, conceptul de "management al resurselor umane" este recent nu pentru ca nu s-ar fi vorbit mai demult despre gestionarea de resurse ori fiindca ar fi lipsit "resursele umane", ci numai si numai fiindca, astazi inca, in chiar acest moment, tratam cea mai mare bogatie a tarii cu dezinteres, cand nu chiar cu dispret. Dovada? Romania din afara, concetatenii satui sa mai rabde umilinte si sa nu vada un orizont senin, care au preferat sa-si caute norocul in alte parti ale Europei sau lumii...
Intre sacrificiul voluntar, prin acte de bravura, al hoplitilor regelui Leonidas la Termopile, care marturiseste un tip generos si responsabil de dispret fata de viata, si cinismul cu care Stalin isi condamna taranimea la moarte prin infometare sau isi impusca masiv aparatul de partid exista, desigur, mari diferente. Dispretul romanesc fata de propria viata nu atinge asemenea dimensiuni epopeice, dar il intalnim la tot pasul. In refuzul taranului de a-si trata bolile, sub pretextul virtutilor curative ale traiului "natural", in lejeritatea cu care sefuletii de toate felurile isi calca pe capete, fara mila, subordonatii, in sentintele contradictorii, aberante, ale multor oameni din justitie fata de partile angajate intr-un proces. Ori prin abuzuri procedurale, neomologabile international (ridicola instrumentare a cazului Bivolaru), ori prin maximalism nepasator (cererea de pedepse maxime acolo unde nu este rezonabil), ori prin subevaluarea anumitor incalcari ale legii (negationismul, violul, violenta domestica, incalcarea dreptului la secretul corespondentei si al comunicarilor telefonice ori prin net), multi slujbasi ai Ministerului Justitiei, chiar si bine intentionati in principiu, sar peste cal si saboteaza, in cele din urma, ideea de echitate, de dreptate autentica.

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai

---

Despre autor: