Ovidiu Maitec este un artist universal. Universal nu inseamna neaparat popasuri nesfarsite ale operelor, prin zeci si zeci de muzee si galerii din lumea intreaga, si nici recunoastere unanima care se poate transforma uneori in cliseu. Universal, in cazul acestui mare artist roman, inseamna autenticitate si virtuozitate, profetie si pregnanta, limpezime si taina, veghe si sublim, libertate si neliniste.
Cine ii cunoaste opera s-a minunat de-a lungul anilor de "haitele de sculpturi" purtatoare de mistere gregare. Ele se numesc simplu, ritualic: "tronuri", "radare", "pasari", "containere", "sarcofage", "porti", "arcuri de triumf", "scaune domnesti", "aripi", "relicve", "ecrane", s.a.m.d. Ovidiu Maitec este purtatorul unei culturi arhaice, esentializata si stilizata. El salveaza de la imaginarul impur materia si o asaza in spatiu, cu grija de-a nu o descarca brutal de energiile ei elementare. Lemnul iubit, remodelat, slefuit, bronzul in volume ritmice si (posibil in curand, muzica abstracta si mohorata a fierului), compun o opera rationala, a carei metafora isi arata vibrarea (a)temporala si gratia zeiasca laconica si totodata invaluitoare.
La cei optzeci de ani pe care i-a implinit in decembrie, Ovidiu Maitec isi aduna cu tenacitate fortele, pentru noi transfigurari si pentru noi experiente spatiale. De la materia perfecta, provocatoare, artistul va extrage (re)nasterea si supravietuirea, determinat ca de fiecare data de demiurgia dupa care jinduieste.
Acum, in iarna, Ovidiu Maitec ar fi implinit 82 de ani si ar mai fi avut multe de facut pe pamant. Un gand pios pentru acest mare sculptor!
Ovidiu Maitec, cand v-ati dat seama ca mainile dumneavoastra pot da nastere unor forme, framantand materia?
Aveam 10-11 ani, tocmai ne mutasem dintr-un orasel intr-altul, intr-o casa cu o gradina mare, paraginita, si mama mea tinea foarte mult sa o improspateze, sa o defriseze. Omul angajat la sapatul gradinii, era foarte constiincios si il priveam cum intoarce pamantul cu lopata, fascinat de frumusetea lutului. Era un pamant negru, cum sa spun, onctuos. Venind cred momentul pranzului, taranul s-a retras undeva ca sa manance. In acest timp am modelat un cap de om din lut, apoi l-am ascuns in pamantul pe care taranul urma sa-l sape. Reincepand lucrul, taranul a dat de acest cap. A fost foarte uimit, nu intelegea ce este. Cred (Ovidiu Maitec incepe sa rada), ca a fost primul happening din cariera mea. Am fost "tradat" de un pusti ca si mine care a dezvaluit identitatea autorului.
Este tulburatoare descoperirea propriei vocatii. Cu ea incep si seductia si curiozitatea...
Cred ca da. Dar daca imi verific memoria foarte, foarte exact, constat (fiind de acord cu ce spuneti), ca totusi sunt atatea lucruri nedefinite in acest inceput! Amintindu-mi de acea prima imagine sunt convins ca nu era insotita de o idee precisa, inteligibil sau, cum sa spun, profesional. Puteam sa ma gandesc la arheologie, nu neaparat la sculptura, desi exista un mic instinct in a modela lutul...
Sunteti autorul unei opere sculpturale importante nu numai pentru Romania, ci, trebuie spus fara nici o ezitare, pentru intreaga Europa, unde de altfel ati expus. Ce forte puneti in actiune Ovidiu Maitec, cand asezati in spatiu o lucrare ?
Nu voi reusi sa raspund foarte direct si foarte exact. Am sa am grija sa nu divaghez, apropiindu-ma de ceea ce numiti "forte". Noi, sculptorii, stim de la inceput si daca nu stim aflam unul de la altul, in ateliere, in Academie, ca aceaste "forte" inseamna in primul rand sa asezi in spatiu un material. Daca il auzi pe un foarte bun actor sau scriitor cum stapaneste, cuvintele, fraza, ideea, un echivalent este pentru noi materia. Proba cea mai grea ca forta, ca expresie, este ca materialul tau sa aiba aplomb in spatiu. Sa fie expresiv. Pe urma il incarci, pe urma te introduci pe tine, introduci ideea, dar autenticul sculpturii este acela de forta. Materia lui nu numai ca prinde viata, are aceasta forta de a se aseza in spatiu si de-a se impaca cu spatiul, de-a fi expresiv. O tehnologie a asezarii materiei.
Cum incepe momentul de dialog cu materialul? Este un moment de impacare patetica?
Sunt doua momente cel putin, in munca mea in care acest material incepe un dialog cu mine, devenind aliatul meu, avand mult mai multa expresie decat sunt eu capabil sa-i dau. Aceasta colaborare, acest dialog cu materialul, este momentul de impacare. Exista un alt moment cand tu esti, hai sa spun, dictator. Il tai, il cioplesti, il izbesti, il obligi sa fie, sa devina ceea ce vrei tu. Exista insa marele risc al celui care nu stapaneste materialul. Il poate, deci, omori. El saracul se schingiuie, nu blestemandu-te, dar dispretuindu-te, pentru ca nu ai fost egal lui. Dincolo de asta, mai presus de asta, este ceea ce se cheama har.
Dar in sansa credeti?
Nu stiu sa raspund, cum nu stiu de ce incoltesc numai unele seminte si nu toate.
Totusi, daca ai sansa sa te ia de mana cineva, ai dascalul (admiteti termenul frumos), care iti pune mana pe crestet cu semnul: "Bravo! ai sansa"), dintr-odata incepe sa creasca acea sansa. Ea este acea mana care te ia si iti vorbeste si te indeamna.
In ce relatie sunteti cu forma?
Este esentiala si am pretentia sa o definesc putin. Am vorbit la inceput despre material. Daca ma uit la surorile domeniului meu, pictura, muzica, nefiind increzut pot spune ca sculptura este pana la urma cel mai autentic lucru pentru ca are acele trei dimensiuni.
Vreti sa spuneti ca in sculptura nu se poate trisa.
Ati gasit un cuvant potrivit. Iluzia, cum sa spun, metafora, toate sunt aici continute. In momentul cand nu esti capabil sa definesti forma, sa o stapanesti, te compromiti.
Un om care stapaneste bine morfologia lucrurilor te surprinde si te noteaza rau, te claseaza. Pentru mine forma este esentiala. Esentiala, dar esti impins in doua directii: gradul doi si trei. Aceea a facilului si aceea a decorativului. In momentul cand forma ta e incarcata cu decorativ, si nu cu esenta proprie spiritului tau si a materiei (din nou o pomenesc), devii de clasa a doua, devii de clasa a treia.
Brancusi (s-a spus de zeci de mii de ori), a fost cel mai puternic tocmai prin asta: esenta, sinteza pe care el a facut-o au insemnat pana la urma marea lectie de sculptura a secolului 20. Aici, olteanul (o spun in cel mai cu respect sens al cuvantului), a reusit acest sublim, aceasta splendida forma in expresie.
Ce ati sacrificat de-a lungul celor peste sase decenii de arta?
Nimic. Sunt un adevarat profitor. Nu-s un mare credincios. M-ar bate Dumnezeu, daca m-as plange de vreun sacrificiu. Am primit, m-am bucurat. Suferinta, sacrificiul sunt de alta natura. Acuma, imbatranind, traind, traversand o epoca turbure (desi teribil de incarcata, de bogata), daca as fi un mare romancier, cred ca as avea o materie prima colosala cu ce se intampla acuma. In momentul in care lucrarile mele au inceput sa devina autonome, independente, se uita la mine si imi reproseaza foarte multe. Ca nu am fost capabil sa le duc, sa le asez, sa le dau un viitor extraordinar. Imi reproseaza efectiv si ma simt vinovat. Nu vreau sa fiu neaparat avocatul lucrarilor mele, dar ele imi reproseaza. Eu reprosez timpului meu, societatii mele, dar asta nu rezolva absolut nimic.
Aici ar exista poate sacrificiul. Dar am un fel de patima, imi este dat sa incerc totul, pentru a nu transforma aceasta patima dureroasa a lucrului in ceva care te degradeaza si te slabeste, te dezarmeaza. Intotdeauna mi-am spus: "Tu esti vinovatul!". Nu da niciodata vina nici pe mama, nici pe medic, nici pe dascal. Admite si cultiva propria vinovatie pentru toate cele nefacute si neimplinite. Este cea mai corecta sansa ca tu sa ramai pe picioare si sa nu ai traume, frustrari.
Ati lucrat pana la aceasta varsta cat ati fi vrut?
Nu, nu, deloc, pentru ca iata o parte care poate sa insemne foarte precis ca fac parte dintr-o societate, dintr-o cultura, dintr-un teritoriu geografic si sunt conform acestor date. Toate pretentiile mele, toate iluziile mele sunt ingradite de cultura din care fac parte, din solul din care am iesit, din mama din care am iesit si din societatea care exista. Ea exista egal mie. As fi vrut ca atelierul meu sa fie plin de proiecte, de zeci de machete ale unor monumente imaginate. Ca sa ma joc si sa diluez putin patetismul acesta cu declaratii, va spun ca am primit din America de Sud o invitatie formulata in felul urmator: Va rugam, participati la un concurs cu tema "Proiecte irealizabile". Este o oferta colosala pentru ca este o libertate colosala.
Unde va aflati, Ovidiu Maitec?
Ma simt in Europa Centrala unde sunt, langa Balcani unde sunt, langa Rusia imensa unde sunt, langa state interesante: Croatia, Slovenia, Ungaria, Cehia s.a.m.d. si trebuie sa adopt aceasta joaca, sudamericana, aceste proiecte irealizabile, practic foarte multe si, ca sa fiu si mai sincer (este spre sfarsit totusi timpul meu), cateodata am sentimentul ca este nedrept, dar imi ridic gulerul de la palton si imi spun: "trezeste-te!".
Ovidiu Maitec, sunt artele vizuale reprezentarea unei anume ordini?
L-am citit pe Flondor si sunt inca vreo doi-trei colegi de-ai mei mai tineri ( au inceput sa fie toti mai tineri), care pot raspunde foarte exact. Cred ca si un Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu si alti cativa care sunt capabili mental, rational sa defineasca in substanta lor lucrul. Daca l-as urmari in ce spune pe Sorin Dumitrescu, norma, canonul este tot ce sta la baza artei, mai ales cei care sunt convinsi (cinste lor!), de aceasta dumnezeiasca asezare in fata a spiritului, a preamaririi, a proslavirii sufletului si a credintei. Sigur, totul este ordine! Daca m-as inscrie in scoala pe care unii o neaga, altii o preaslavesc, cea a Bauchaus-ului, toate curentele, toate scolile, toate momentele, epocile, de la impresionism la cubism, fauvism, toti au avut norme. Intre ei se califica si isi admit ca intr-un club superior: cine o are, cine o respecta, cine e capabil. Nu stiu daca, ceea ce fac eu, ceea ce gandesc eu are la baza norma-canon.
Exista, de altfel, o celebra carte a lui Gombrich: "Norma si forma"...
Ma surprind ca incep un lucru, lucrul devine viu, creste si se defineste in fond sub mainile mele. Ce norma? Ce canon am aplicat eu, am instaurat eu sau si le-au luat singure lucrurile mele? Eu nu stiu sa raspund foarte exact, foarte serios la aceasta intrebare.
Ce visati vizavi de materie?
Visez, jinduiesc la demiurgie. Vreau sa fiu dumnezeul materiei mele. Pentru asta stiu ca voi fi pedepsit. Nu stiu cat imi poate permite suprema dumnezeire sa fiu egal Lui. Putea sa fie ingaduitor si sa spuna: Da! Te-am creat dupa chipul si asemanarea mea, sa incerci sa faci si tu ceea ce fac Eu, ca si Creator. Aceasta demiurgie o vreau si deci nu ma pot inrobi credintei.
Ce complexe aveti?
Am doua complexe (fata de multe altele), exprimabile: complexul fata de filozof si cel fata de matematician.
90% din artisti il au.
Daca timpul, daca spatiul, daca sufletul cu care Heiddeger, Cioran, cum sa spun, fac scheme, sisteme, alcatuiesc constelatii intregi cu aceste trei notiuni, ma descopar ca pentru mine spatiul nu poate sa fie decat ceea ce am spus: materia expresiva. Noua ne functioneaza inteligenta. Materiei ii functioneaza perfectiunea. Materia in spatiu este perfectiunea. In rest totul este un exercitiu.
Definiti, va rog, sculptura romaneasca de la inceputuri si pana azi!
Dati-mi un ragaz de doua secunde...
Primul meu impuls a fost acela de-a spune: sculptura romaneasca nu e definita. Apoi am facut un galop teribil de la Georgescu-Valbudea-Paciurea, cei trei: Medrea-Jalea-Anghel. Am incercat sa mi-i trec prin fata pe toti acestia si, inevitabil, trebuie sa ma opresc la statia cea mai importanta, cel mai bine definita: Brancusi. Dar iata, ca el, Brancusi, s-a universalizat. Cat este de romanesc in sensul foarte exact al unei scoli, a unei miscari, conceptii, al unor date precise legate de sculptura in sensul asta romanesc? In momentul in care (as vrea sa fiu foarte atent si sa fie foarte atent cel care ma judeca), noi atribuim sintezei brancusiene folclorul romanesc, il demascam, il tradam. Nu prin elementele traditionale romanesti este mare Brancusi. Este prin universalitatea lui.
Exista insa o nota puternica de autenticitate in sculptura noastra. Exista o forta exceptionala: Paciurea. El e cultul meu. Sufleteste il aleg, dintre Brancusi si Paciurea, pe el, pe Paciurea, desi intre cristalul, sinteza lui Brancusi si suferinta, durerea si expresionismul lui Paciurea, ar trebui sa fiu de partea lui Brancusi. Acest expresionism, "Himerele" lui sunt colosale. Daca acest Paciurea avea sansa de-a se naste in curtea, in incinta unei culturi nordice: Norvegia, Suedia, oricare, tot universul ar fi vorbit despre Paciurea.
Asa, el este nevoit sa stea tacut intr-un cvasianonimat romanesc.
Sta modest si cuminte in "teritoriul" lui. A existat o perioada (un moment in care regimul socialisto-comunist, sub tutela si dictatura unui realism-aprig), in care s-a afirmat o miscare plastica foarte puternica care a fortat recurgand la elementele ce o pot caracteriza: forta si autenticitatea ei. S-a recurs la elementul natural: piatra, lemn, ca la nimeni dintre sculptorii din lume. Ei au pus in fata lor si a lumii elementul de forta al traditiei, al materiei si al spatiului virtual. Exista deci aceasta forta. Stilistic insa, s-ar putea ca istoricii esteticieni sa fie nevoiti (nu stiu cat e de simplu), sa discearna ce este caracteristic in aceasta perioada foarte interesanta, cand in miscarea artistica romaneasca se opunea puternic (cred ca mai mult decat poezia, muzica, pictura s.a.m.d.), sculptura. Ea a reusit sa rupa zagazurile acelei conventii nenorocite.
S-a scris mult despre opera dumneavoastra. Sunteti multumit de multiplele interpretari?
Uitati ce se scria, de exemplu, in "International Herald Tribune" in 1969: "...Aceste sculpturi echilibrate sunt in acelasi timp figurative, mistice si mitice, cu semnificatia inchisa in ele insele insemnand mult mai mult decat poate exprima simpla lor infatisare". Sau in "The Daily Telegraph", in 1977: "Rareori a fost sculptura impregnata in timpurile noastre cu un grad atat de mare de solemnitate. La fel ca sculptorii cei mai buni ai secolului 20, Henry Moore si Brancusi, Maitec a reusit sa investeasca formele abstracte cu relevanta umana..." Sigur, ma flateaza si ma definesc aceste observatii. Ce imi mai da o satisfactie majora, este ca, in general, judecatorul, istoricul, criticul de arta, in aprecierea lucrurilor mele, are o mare aplecare catre o analiza minutioasa. Este satisfactia mea sa pot aduna puse unele langa altele aceste judecati. Exista insa si o precizare: sculpturile mele traiesc foarte mult in haita.
O, ce frumos ati spus! Asadar, sunt gregare!
In momentul in care scoti una din "turma", sufera si ea, sufera si "turma". Aproape ca se produce o dezamagire.
Ati avut vizavi de propria opera, pierderi dureroase, in decembrie 1989, cand s-au tras focuri de arma in atelierul din Pangratti.
Ce este si n-as vrea sa o spun, dar imi iese pe gura, este ca exista stafii si, din cand in cand, dorinta mea, pentru ca nu mai sunt cel care am fost, biologic vorbind, ar fi sa refac niste lucruri, dar sunt amenintat de aceste stafii. A te repeta, a te copia, este un lucru periculos, grav. Sigur, te poti reedita, uneori mai bine, alteori mai exigent sub amenintarea expresiei "dusmanul binelui este foarte binele". Atunci, cu propria mana, iti poti omori "odrasla", vazand cu ochii...
Inchei cu regretul de-a ne opri aici, dar cu promisiunea ca o sa va mai "trag de limba", nu peste mult timp. Va multumesc!