SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Domnul meu, mi-a zis batranul taranist N., la puscarie, la "politici", mai nimereau si tembeli sau insi care fusesera arestati chiar degeaba. L-am avut in celula pe un apucat care se certa cu toata lumea. Un indaratnic din nastere. Omul fusese condamnat inainte de razboi, pentru ca, in timp ce depunea marturie intr-un proces de divort, s-a luat de judecatori si de grefieri si de la ei a trecut la Antonescu si la Hitler. Toti isi dadeau seama ca nu era zdravan. Dar, daca altceva decat sa injure si sa-i ameninte cu moartea pe legiuitori si pe gardieni nu stia, trebuia sa-l condamne.

Era mutat dintr-o celula-n alta fiindca una, doua sarea la bataie si urla ca, dupa ce iese, ii scoate pe rusi din tara si schimba guvernul de comunisti nenorociti cu unul de aviatori. Ticnitul lucrase in aviatie si singurii oameni care pentru el intruchipau cinstea si responsabilitatea erau aviatorii. Bataia era bataie si nu se cuvenea sa spui despre un detinut ca o cauta cu lumanarea, insa indaratnicul nostru era si masochist. Le dadea picioare-n fund la cei mai rai dintre sefii de celule si bineinteles ca acestia il reclamau pentru nesupunere si loveau in el ca intr-un sac, impreuna cu gradatii.

As vrea sa scriu un jurnal de temnita, insa nu reusesc sa-i povestesc pe toti fostii tovarasi de suferinta ca pe niste eroi, ca pe modele de omenie si crez politic. Cand m-am intors acasa, dupa sase ani de detentie, i-am gasit pe ai mei resemnati si - sa ma ierte Dumenzeu pentru ce spun acum! - inapoiati. Traiau la intamplare. Mie inchisoarea mi-a trezit eul, mi l-a armonizat, mi-a delimitat sentimentele. Ai mei nu m-au mai simtit niciodata de-al lor. Iar dupa ce am fost arestat si condamnat din nou, am stiut ca, daca voi scapa, nu mai are rost sa ma duc acasa, la tara. Puscaria m-a facut orasean. Curios e ca nebunul nostru, in ciuda faptului ca atunci cand facea crizele mari de indaratnicie si se trezea vorbind de razbunare, si pedeapsa divina ni-i punea in cap pe gardieni, se bucura totusi de admiratia multora. Indraznea, s-ar fi zis, in contul nostru. Cand i se apropia termenul, i se mai aranja o condamnare, ca sa nu se laude in afara puscariei cu bravurile de dinauntru.

Prin anii '70, am intrebat din om in om de indaratnicul nostru. Nu se mai stia nimic de el. Fusese amnistiat in 1963, dar daca mai traia sau facea iarasi parnaie pentru vreo tampenie de-a lui nu am reusit sa aflu. As fi vrut sa scriu nu un volum de memorii, ci o carte despre ce s-a intamplat cu fiecare dupa ce am fost liberi. Un fel de a spune liberi. Singurul lucru pe care mi l-a zis sora-sa a fost in linia a ceea ce era de asteptat. In 1968, sora-sa a primit un telefon de amenintare. O sa vedeti voi curand cine-s eu si ce-o sa va fac! Dupa care in receptorul lasat sa atarne s-au auzit injuraturi si tipete. Probabil ca indaratnicul se batea cu unul din cei care asteptau ca el sa termine convorbirea.