O zbatere inutila?

Abia intors din Kenia, unde am fost observator al Uniunii Europene la alegerile locale, parlamentare si prezidentiale (din pacate, regulile europene spun ca nu pot sa comentez ce am vazut), am fost invitat la o analiza a sanselor PSD de a castiga alegerile locale in Bucuresti, Bacau, Timisoara, Cluj si Craiova, orase mari unde se pare ca social-democratii au probabilitati mici. Dezbaterea a fost foarte animata, m-a tinut pe scaun aproape patru ore - pe mine, cel care nu sunt capabil sa rezist la o sedinta mai mult de 30 de minute... Şi plina de invataminte, cel putin pentru cineva care are ceva experienta in acest domeniu.
Ca de obicei, la asemenea intalniri se confrunta doua scoli de gandire. In lipsa de ceva mai bun, le voi numi Şcoala ofertei si Şcoala agendei publice. Şcoala ofertei spune ca pentru a fi ales intr-o comunitate locala (fie ea comuna sau natiune), sub votul uninominal, trebuie sa ai o oferta detaliata, pentru fiecare segment socio-profesional in parte, in asa fel incat fiecare votant potential sa gaseasca un raspuns atragator in candidatura ta. Daca ai o oferta completa si detaliata, ceea ce trebuie efectiv sa faci este sa construiesti credibilitate pentru candidat, respectiv votantii potentiali sa fie convinsi ca ai solutii pentru fiecare si ca poti sa le duci la indeplinire. Cu alte cuvinte, scoala ofertei pune accentul pe imaginea candidatului si pe promovarea lui ca un om cu idei, capabil sa duca la indeplinire ce isi propune. Consecinta practica este ca se investesc bugete consistente in promovarea unei persoane, care se infrunta cu ceilalti candidati pe baze individuale.
Şcoala agendei publice este exact contrariul "ofertei". Accentul cade pe o idee, usor de inteles si usor de comunicat, nu pe un tom gros de promisiuni electorale care constituie oferta. Locuitorii unei comunitati au anumite probleme prioritare pe care le vor rezolvate de catre politicieni, de obicei insa avand o incredere redusa ca acesti politicieni vor realiza ce promit. Aceste probleme sunt foarte concrete: coruptia, calitatea serviciilor publice, somajul, cainii vagabonzi, restituirile de proprietati, apa potabila, taxele locale si asa mai departe. Dar daca un candidat este ales pentru ca se refera concret la probleme concrete, odata devenit primar, persoana respectiva este judecata pentru toate actiunile sale, nu numai pentru ceea ce a promis. Altfel spus, in "scoala agendei publice" este important sa construiesti incredere in echipa, nu in persoana.
Asa este peste tot, din Ohio pana in Nairobi si din Bucuresti pana in Tbilisi. Asa a fost si in 1996 in Romania la alegerile prezidentiale, unde oferta constipata a presedintelui a primit replica unei promisiuni de schimbare din partea lui Emil Constantinescu. Asa a fost in iunie 2000 la Bucuresti, unde faptul ca Sorin Oprescu se sprijinea pe un partid care castigase totul in Bucuresti nu l-a oprit pe Basescu sa invinga cu promisiunea ca va rezolva cainii, chioscurile si coruptia din Bucuresti. Pentru cine urmareste pasionanta cursa a democratilor americani, este limpede ca Hillary Clinton pune accentul pe sine, ca persoana, promovand "experienta", iar Barack Obama pune accentul pe echipa sa si pe aspiratia oamenilor spre o mai buna guvernare, promovand "schimbarea in care putem crede" . Aproape nu mai are importanta ca un candidat e femeie si celalalt este fiul unui emigrant din Kenia. Batalia adevarata se da intre promisiunea lui Obama de a schimba modul in care America este guvernata si promisiunea lui Hillary ca experienta ei nu va lasa sistemul sa se deterioreze.
Infruntarea dintre scoala ofertei si scoala agendei publice are consecinte concrete. Daca esti adeptul ofertei, cauti drept candidat o persoana cunoscuta, cu incredere din partea electoratului, careia ii faci o campanie de obicei costisitoare, folosind in special mass-media. Daca esti partizanul scolii agendei publice, cauti sa intelegi ce ii preocupa pe votanti in cel mai inalt grad, analizezi diferite solutii, le sistematizezi si cauti un candidat care poate duce promisiunile la bun sfarsit, adica dupa patru ani de mandat.
In intalnirea de care vorbeam mai sus aceste doua scoli au fost foarte evidente. Cei care cred in oferta cauta un candidat "acceptabil" pentru Bucuresti din partea social-democratilor (s-au oprit la V. Ponta si Cristian Diaconescu), iar cei care cred in agenda publica investigheaza cu lupa doleantele bucurestenilor, spunand politicienilor ca nu are importanta cine va fi candidat, daca vor gasi solutii concrete la probleme concrete.
Batalia adevarata in Bucuresti - si in celelalte orase este la fel - va fi intre adeptii acestor scoli de gandire politica. Daca social-democratii ii vor opune lui Videanu o persoana (fie ea Ponta, Diaconescu sau Vanghelie), atunci persoana Videanu va castiga fara drept de apel o functie cu care, de altfel, nu are ce face. Daca ofertei PL-D social-democratii ii vor raspunde cu un nou mod de guvernare a Capitalei, atunci s-ar putea sa produca o surpriza la fel de mare ca aceea pe care o vom vedea la alegerile americane din noiembrie 2008.

---

Despre autor: