A aparut „Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare", cartea cu care debuteaza seria de autor Radu Aldulescu la Editura Cartea Romaneasca.

De ce nu ai ajuns campion de box?

Chestia asta cu boxul e un soi de gaselnita promotionala, nu-mi dau seama pe moment cit de eficienta. Am citit, mi se pare, intr-un catalog de prezentare al Editurii Cartea Romaneasca: Aldulescu, fost boxer... Imi suna flatant la o adica, dar pe undeva, batjocoritor, in consens totusi cu un simt al umorului sarit din norma ca al meu. Vezi, Doamne, asta s-a apucat sa scrie romane dupa ce a luat o caruta de pumni in cap. Altminteri, in trecerea mea prin viata am trecut si prin box si regret si azi din toata inima ca n-am ramas mai mult - trebuie ca se vede asta in cartile mele, dupa care presupun ca s-au orientat redactorii pomenitului catalog. Am facut box intre 13 si 15 ani - a fost un vis al copilariei si adolescentei precoce, care m-a urmarit si m-a hranit pina mai incoace, razbatind mai mult sau mai putin difuz din scrisul meu. Am fost coleg de generatie si de sala cu Mircea Simon, cel mai performant boxer roman de categorie grea, vicecampion olimpic si cu cariera de profesionist in SUA in anii ’80.

Ca sa revin la intrebare: cel dintii si mai la-ndemina motiv pentru care n-am ajuns campion de box ar fi lipsa de talent pentru acest sport. Pe urma: n-am avut aceasta karma, destin etc.... Pe urma: pentru a ma specializa, am facut si caiac, atletism - aruncarea ciocanului - si haltere. Am fost campion municipal de haltere, si totusi... boxul a fost si este pentru mine ceva diferit, e undeva deasupra, pina intr-atit incit acum sint sigur ca ce m-a impiedicat sa devin campion de box a fost faptul ca mi-am dorit prea mult asta. Chiar si numai campion national sau municipal, de un nivel onorabil, macar ca viata activa a unui campion de box dureaza in cel mai bun caz pina la 30 si ceva de ani, dupa care e foarte putin probabil ca ar mai face ceva notabil in alt domeniu (de scris literatura nici n-ar mai fi putut fi vorba). N-a fost sa fie, ma rog, dar sint sigur ca voi avea parte de o frumoasa cariera de boxer in alta viata, pe care n-am decit s-o astept scriindu-mi cartile, pastrindu-ma astfel intr-o buna forma fizica.

Cum se scrie cu mina cu care dadeai pumni? Are mina memorie?

Fiecare organ, fiecare articulatie, fiecare celula are memorie. Mina are probabil o memorie speciala, diferita de a altor parti ale trupului - mina care scrie, mina care loveste, mingiie, pipaie, omoara, munceste pamintul etc.... Mina care se face pumn pentru a lovi, impulsionata de stari de spirit din cele mai diverse, ca sa se apere, sa cotropeasca, sa domine, de foame, de disperare sau din pricina cine stie carei boli mintale - sint o sumedenie de romane aici. Viata si soarta mea inscrisa in memoria trupului meu si implicit a miinii ma imping sa scriu o parte din acele romane. Cum se scrie cu mina care... Am facut destule munci fizice grele la viata mea, inclusiv sporturi precum boxul, canotajul, halterele, atletismul, dar nici una din aceste indeletniciri nu cere atita efort fizic, psihic, emotional si mental ca scrierea unui roman. Mina care scrie un roman bun, nu mai zic foarte bun sau o capodopera, munceste mai mult decit miinile care fac alte lucruri.

Cistigi mai mult din literatura decit cistigai cindva din box?

Am spus si spun si acum ca, in pofida a ce s-ar putea deduce din faptul ca romanele mele se bucura de oarecare succes de critica, ca exist in topuri ale bursei valorilor in literatura cel mai adesea pe primul loc la proza, traiesc sub limita saraciei, ca tot romanul majoritar de altfel. Nu ma laud si nici nu ma rusinez cu asta. Razboiul meu e altul, cu totul altul. Observ doar in treacat ca cei care ar trebui sa se rusineze se afla in preajma: pina in momentul de fata nu exista in Romania institutie culturala care sa-mi ofere sau sa-mi asigure un salariu minim-mediu pe economie ori mai mult, eventual pentru ca fac ceea ce fac, un lucru nu chiar la-ndemina oricui... Repet lucruri pe care le-am mai spus, in urma carora mi s-a spus in fata ca sint de prost gust plingindu-ma de foame, de saracie etc.... Dintre toti care mi-au spus asta mi se pare notoriu, sugestiv si simptomatic cazul unui critic salahor cu intelectul de o suta cincizeci de kilograme, care de o viata maninca o piine buna din literatura (se vede pe el cu asupra masura aceasta abilitate, care mie-mi lipseste si, de asemenea, se vede pe mine) fara sa fi scris vreodata o carte de literatura propriu-zisa.

Ca satulul nu crede flamindul este la o adica un principiu de capatii al functionarii tranzitiei postcomuniste. Ceea ce mi se pare mai greu de acceptat, dar extrem de sugestiv este ca acelasi principiu face legea si in sistemul cultural. Consecintele se vad cu ochiul liber: avem cea mai slaba reprezentare pe piata occidentala de carte dintre toate tarile din Estul fost comunist... Sint foarte multe de spus si pe tema asta. Asadar, ce am cistigat din box e de nepretuit si nu poate fi echivalat in bani: cultivarea unor calitati fizice ce aveau sa pregateasca devenirea intru spirit la care si azi lucrez intru mintuirea mea si a celor din jurul meu, cei care-mi citesc cartile, parti din trupul muritor in care asceza saraciei impusa de vremuri si autoimpusa isi are rostul ei si face parte din destinul meu.

Scrii spurcat. Asa e viata in jurul tau? Asa te-a invatat mama ta sa scrii?

Literatura e departe de a fi o optiune intre a scrie spurcat sau mai putin spurcat, mai parfumat sau mai putin parfumat. Viata e un alt soi de iluzie decit literatura, chit ca cele doua iluzii se hranesc una pe alta si, la o adica, fac parte din aceeasi iluzie. Sa-i zicem iluzia realitatii (suna acceptabil - e termenul pe care-l am deocamdata la-ndemina) in care cele doua iluzii, a vietii propriu-zise si a vietii transfigurate literar, colaboreaza sau se infrunta pentru a iesi din iluzia initiala sau pentru a-i da sens si coerenta... In ce ma priveste, am preferat sa inlocuiesc sau sa sublimez filosofiile de doi bani prin genul cu cele mai extinse posibilitati din literatura, si anume romanul. Repet, o proba grea, nu la-ndemina oricui, care nu se invata in nici o scoala, facultate, cenaclu sau redactie. Vorbesc din proprie experienta: viata mea nu stiu cit de spurcata sau parfumata o fi fost, dar inclin sa cred ca a fost si este mai degraba grea si plina de tot felul de riscuri, pe care n-am decit sa le vad ca facind parte dintr-un joc sau un sport. Intre 18 si 35 de ani am muncit din greu cu bratele si totodata am muncit din greu la niste manuscrise de romane despre care nu credeam ca vor fi vreodata publicate. Dupa 40 de ani am devenit scriitor liber-profesionist, iar dupa 50 de ani a trebuit sa plec ca si gonit din orasul in care m-am nascut, Bucuresti, si din apartamentul parintilor mei. De patru ani locuiesc la 130 de kilometri de Bucuresti si iarna asta (2007-2008) e a treia pe care o petrec fara caldura in calorifere si fara apa calda.

La o adica, viata mea este asa cum mi-am facut-o. La o adica, mama, mama mea, Dumnezeu s-o aiba in paza pe unde o fi ea acum, s-ar lua cu miinile de cap. Ea nu m-a invatat sa traiesc asa, iar in privinta scrisului, nu stiu ce sa spun - iti povestesc o secventa scurta: am avut, la un moment dat, o disputa mult mai incinsa decit s-ar fi cuvenit cu un poet, autor a vreo zece volume de versuri si director al unei reviste literare, de provincie, dar bine cotata datorita numelor unor colaboratori notorii. Vreau sa spun ca omul este extrem de activ in teren si destul de influent. Obiectul disputei noastre era un poet genial al acestor vremuri, Emil Brumaru, fata de care respectivul era extrem de transant: ce scrie acest ins n-are nimic comun cu poezia. Argumentul suprem, irefutabil, al acestui verdict era: „Tu ai da mamei tale sa citeasca asa ceva?".

Ce ti-a trebuit sa scrii literatura erotica? Obsedat? Neimplinit sexual?

Vreau sa spun ca neimplinirile si obsesiile sint ale oricui, dar cu masura asupra ale scriitorului, care simte enorm si vede monstruos.

Bibliografie pe scurt Radu Aldulescu s-a nascut la 29 iunie 1954 la Bucuresti si a debutat in 1993 cu romanul „Sonata pentru acordeon", pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. A mai publicat romanele: „Amantul Colivaresei", „Ingerul incalecat", „Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare" si „Proorocii Ierusalimului". A scris scenariul filmului „Terminus Paradis", care a obtinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Venetia. In anul 2006 i-a aparut romanul „Mirii nemuririi", la Editura Cartea Romaneasca.

Pe www.cotidianul.ro/select puteti citi citeva fragmente din proza lui Radu Aldulescu