Trecuse de mult vremea cand in Vintileasa era un singur
televizor, si acela alb-negru. Fusese repartizat direct de la regiune GAC-ului
din sat si, data fiindu-i importanta, era tinut sub cheie de catre presedinte.
Pentru ca se temea ca artistii de pe micul ecran sa nu oboseasca prea tare, presedintele
l-a scos o singura data din incaperea in care-l pusese (una in care se tineau
steagurile si lozinicile pentru Demonstratia de 23 August de la Floresti), cand
murise Gheorghiu-Dej. Atunci aparatul fusese instalat pe o scena din curtea
GAC-ului intre membrii Consiliului de conducere, care, din cauza asta, se uitau
la telespectatori si nu la inmormantare.

Pe un scaun din marginea scenei sedea si militianul din sat,
cu misiunea precisa, primita prin ordin telefonic, de a sanctiona pe cei care
nu erau suficient de tristi pentru ca disparuse Marele Conducator. Acum insa
multi din sat aveau televizoare, ba chiar si televizoare color.

Si nu era dupa-amiaza lasata de Dumnezeu in care sa nu vezi
pe cate unul tarand dupa el, pe sosea, un carucior cu roti de cauciuc
(majoritatea barbatilor din Vintileasa lucrau la Combinatul de Utilaj Greu din
Floresti si toate familiile satului aveau acum carucioare lucrate pe furis in
timpul programului, din bare sustrase din sectie), in care se afla, prins cu
sfoara, televizorul. Respectivul se oprea in Centru, unde o firma sugubeata
anunta ca acolo functioneaza un Atelier de reparat radiouri si televizoare. Ca
o dovada zdrobitoare a faptului ca acolo se reparau radiouri si televizoare si nu
- sa zicem - amfore elene, se puteau vedea in vitrina prafuita, captusita cu matase
argintie si trista, doua ecrane prapadite, incadrand un tub catodic, ce nu
putea fi folosit. Depanator era Ilie Tacu, baiatul lui Vasile Tacu, un tanar
inalt, cu perciuni si o piele a obrazului groasa, ca data cu pudra, imbracat
intr-un halat scurt, nou-nout, pana la genunchi.

Ilie Tacu terminase de cativa ani liceul din Floresti si, de
cand il terminase, se ocupa an de an cu datul la facultate. Evident, de fiecare
data pica. Reusise fara loc, cum spunea maica-sa celor ce o intrebau, ce-i facuse
baiatul, si de fiecare data hotara ca la anul sa dea la alta facultate, ca la
asta fu­sesera prea multi pe un loc. De fapt, el nu tinea mortis sa reuseasca.
Se inscria la facultate pentru ca ai lui mureau sa aiba un student in familie,
sa se mandreasca din plin cu asta. Astfel ca in fiecare an, cum sosea luna
iulie, isi lua geamantanul, se urca in tren, mergea la Bucuresti si se inscria
la facultate printre primii. Il obliga s-o faca taica-sau, care-i zicea ca, mai
stii?! La un moment dat se intrerupea lista si Ilie ramanea pe afara. Cum sa se
intrerupa?, facea baiatul, scos din sarite, atat de mare era tampenia lui taica-sau,
ca pana si el, un limfa­tic, se enerva, dar taica-sau i-o reteza imediat, zicandu-i
sa nu-l contrazica pe el, ca el a vazut multe in viata, a facut si razboiul. La
examen, Ilie Tacu lua coala de hartie, isi trecea numele in colt, dupa care o
indoia si o lipea atent, sa nu ramana vreun semn, cum le spunea cel care
supraveghea sala, sedea cele trei ore, hai, doua si jumatate, regulamentare fara
sa scrie nimic, da inapoi foaia alba si, peste cateva zile, se intorcea acasa
la fel cum plecase, adica nici trist, nici vesel, nici optimist, nici deprimat.
- Foarte bine! raspundea el politicos celor care-l intrebau ce a facut la
examen, si anul urmator, in iulie, o lua iar de la capat.

Citeste si:

Intre examenele la facultate, Ilie se ocupa cu depanarea
radiourilor si televizoarelor din Vintileasa. Oricine il cauta la Atelier il gasea
jucand sah cu prietenul lui cel mai bun, Emil Bunoiaca. Ajunsesera la partida
nr. 3532, si scorul era in favoarea lui Ilie: 3531 la 1. Jucau de vreo cativa
ani buni, pe zece sticle partida castigata, si prietenul ii datora lui Ilie
productia pe un an a unui Combinat de sticle de bere. Amandoi taceau ingandu­rati
in tot timpul jocului. Era in aer o tacere solemna, de catedrala, in care unul
ridica pionul, il tinea sus catva vreme, apoi, cu un regret imens, il aseza pe
o patratica mai incolo, iar celalalt, sedea cu privirile pironite pe tabla de sah,
strapungandu-o, ca si cum ar fi vrut sa desluseasca acolo, in aerul incaperii,
soarta partidei. Pe cei veniti intaia oara cu televizorul la reparat ii izbea
atmosfera asta majestuoasa, straina de lumea lor, marunta, galagioasa si, de
cum paseau pra­gul micii incaperi, fosta sifonarie si, mai inainte, fosta cizmarie,
si, mai inainte, fosta camara a unui gospodar din sat, cu lut pe jos si putin
intunecoasa, se opreau sfiosi, isi trageau caciula sau palaria, sau ce aveau ei
pe cap in acel moment, si sedeau asa, fara a indrazni sa faca un pas macar, cateva
minute lungi. Daca nu si-ar fi dat seama unde sunt, ar fi cazut in genunchi si
s-ar fi apucat de cateva cruci zdravene si grabite. Dar cei doi, incheind
partida, dupa ce ravaseau piesele, vijelios, ca si cum ar fi vrut sa rupa panza
de vraja care legase pana atunci bucatile de lemn, le asezau pentru o noua
partida. Omul, pierzandu-si rabdarea si ingrijorat sa nu scape cumva ocazia, tusea
incetisor. - Ce s-a intimplat, nene?, facea Ilie, fara sa ridice privirile de
pe tabla de sah, luand calul si facand o deschidere curajoasa. Ia, televizorul asta,
raspundea gospodarul, parca nici el convins de ceea ce spunea. Televizorul?!.
se mira Ilie Tacu, ingrijorat deodata de manevrele adversarului. Da,
televizorul, si, aici, omul, spre a fi mai convingator, poate, isi desfacea bratele
a neputinta, ceea ce insemna ca el n-avea nici o vina, televizorul, bata-l
Dumnezeu! se stri­case, facuse poc! deodata si oamenii de pe ecran incepusera sa
se lungeasca, palpaind grozav, ca flacara unei lumanari cand se deschide usa.
Televizorul?!, mai zicea o data Ilie Tacu, taraganand cuvantul, pentru ca in
acel moment tinea in aer, suspendata, deasupra tablei de joc, regina (cea mai
pretioasa piesa a armatei sale, evident, dupa rege, care nu intra in discutie,
el, intre noi fie vorba, era un mototol, un impiedicat ce nici macar doua patratele
nu se putea deplasa, un molau pentru care se batea vitejeste, lunecand dintr-o
parte intr-alta a tablei, dand in toate partile lovituri naprasnice, ne­vasta-sa,
regina), cautand patratica in care s-o aseze, stiind, simtind cu intreaga-i
personalitate ca era un gest iremediabil (piesse touche, piesse joue), apoi napustindu-se
inainte, punea regina in H-16, si, simtindu-se elibe­rat de o uriasa povara, se
rasucea rapid spre televizorul din carut. Sta cateva clipe ganditor, masurandu-l
atent, dupa care declara brusc: are un tub catodic ars, trebuie sa-l duci la
Floresti, nene! si se intorcea la jocul de sah (intre timp, celalalt mutase), fara
sa-i mai dea omului atentie.

Omul, care nici macar timp sa se dumireasca n-avusese ragaz,
da' sa deschida gura, si chiar o deschidea, constatand insa ca-i pierise
glasul. - Mergi cu el la Floresti, nene!, se auzea glasul ferm al lui Ilie
Tacu, eu n-am tuburi catodice, si omul, incurcat, mai sedea in prag cateva
clipe lungi, mai sperand ca i se va primi aparatul. Apoi, oftand incetisor, isi
lua carutul, trecea usor pragul incaperii si o lua spre casa, intorcandu-se din
cand in cand, asteptand parca sa fie strigat.

Nu-l striga nimeni. Doar caruciorul salta vesel pe pietrisul
drumului, palavragind pe limba lui caruteasca.