Cineva imi marturisea cu mandrie - cu acea mandrie ridicola pe care o raspandesc intodeauna cei ce-si lauda viata interioara - ca de cate ori comite o greseala, isi da seama de ceea ce face, are, crede el, o stare de constiinta. “Cel putin

Cineva imi marturisea cu mandrie - cu acea mandrie ridicola
pe care o raspandesc intodeauna cei ce-si lauda viata interioara - ca de cate
ori comite o greseala, isi da seama de ceea ce face, are, crede el, o stare de
constiinta. “Cel putin eu - isi continua prietenul spovedania - de cate ori infaptuiesc
o marsavie, ma zbu­cium. Imi pare rau, am remuscari. Altii n-au nici macar
asta...” Recunosc, nici remuscarile mele, nici ale altora nu-mi inspira incredere.
Din faptul ca savarsea o faradelege zbuciumandu-se, el se simtea superior etic
celui care savarsea aceeasi faradelege fara sa se zbuciume. Faptul ca se
zbuciuma ii dadea dreptul la orice... Morala lui era satisfacuta prin simplul
fapt ca savarsea raul fara prea multa voie buna... In mintea

prietenului meu se crease iluzia ca acest zbucium ar fi
expresia constiin­tei care protesteaza. Constiinta nu este un tribunal
interior, asa cum credem adeseori... Iubirea nu triumfa, ea exista pur si
simplu. Remuscarea care se repeta aproape mecanic face parte integranta din raul
savarsit. Remuscarea poate fi si o forma a vanitatii - imperiul vanitatii e
mult mai intins decat banuiam: “Eu nu sunt un individ insensibil, eu nu sunt o
bruta, eu de cate ori comit o marsavie am grija s-o regret”....

Teodor Mazilu


Despre autor:

Jurnalul National

Sursa: Jurnalul National


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.