Romanul „Miine" al lui Graham Swift, publicat recent de Editura Polirom si disponibil in librarii de la sfirsitul acestei saptamini, e rezultatul trintei autorului cu formula rigida a monologului interior.

Romancierul Graham Swift face din secretevortex narativ Cistigator al rivnitului Booker Prize in 1996, Graham Swift e unul dintre autorii britanici in voga. La patru ani dupa succesul obtinut cu „Lumina zilei", tradus la Polirom in 2006, Swift revine la reteta prozei construite in jurul unui secret, de data aceasta mult mai inofensiv. In esenta, „Miine" descrie viata unui cuplu britanic care incearca sa isi faca loc intr-o lume ale carei valori si prejudecati sociale se schimba de la o generatie la alta. Romanul ia forma unui monolog: in noaptea de 16 iunie 1995, o mama, pe numele ei Paula, se hotaraste sa le scrie copiilor sai adolescenti povestea vietii parintilor lor si sa le dezvaluie, din perspectiva ei, secretul pe care il vor afla a doua zi si care le va schimba intreaga existenta. „Presupun ca voi dormiti, ingerasii mei. Iar tatal vostru, spre uimirea si alinarea mea, doarme si el, ca un barbat care se indura sa doarma in ajunul executiei sale" - astfel incepe lungul drum catre dezvaluirea sentintei care ar conduce la acea „executie".

Paula este o femeie de 49 de ani, casatorita de 25 de ani si mama de 16. Atit ea, cit si sotul ei, Mike, cel care poarta raspunderea eliberarii secretului de „miine", sint doi oameni obisnuiti, care s-au cunoscut in timpul facultatii, s-au casatorit, si-au construit o cariera de succes. Vin din clase sociale diferite: Paula este fiica unui judecator de la Curtea Suprema, iar Mike e fiul unui fost prizonier de razboi si proprietar al unei fabricute de lacuri si vopsele. Cei doi dau unul peste altul la Universitatea Sussex din Brighton si nu pierd vremea cu formalismele de pe vremea parintilor lor: la urma urmei, nici n-au de ce sa faca exceptie de la stilul de viata al anilor ’60. Dupa ce monologul Paulei da de inteles ca sotul ei le-a cunoscut, in sens cit se poate de biblic, pe colegele sale de apartament inainte sa-si indrepte atentia asupra ei, urmeaza descrierea unei povesti de dragoste fara echivoc: sexul plus conversatia in pat egal iubire nemuritoare.

Ar fi usor de spus ca membrii cuplului se si casatoresc, citeva zeci de pagini mai tirziu. Insa monologul nu obliga la strictete cronologica, iar Paula oscileaza constant intre diferitele momente ale vietii sale sau ale familiei sale: rememorarea clipei cind Mike a cerut-o in casatorie o duce cu gindul la declaratia fiicei sale, Kate, care, la virsta de 8 ani, i-a spus ca i-ar fi placut sa-l ceara in casatorie pe fratele ei, Nick. Cum insa nici viata de familie, la modul real, nu e cel mai omogen lucru cu putinta, divagarile Paulei nu tulbura deloc firul narativ, ci se suprapun, transformindu-l intr-un vortex al prozei. O alegere de altfel coerenta pentru un povestitor care nu vrea sa-si divulge secretul decit dupa ce-si deapana istorisirea.

Casatoria, la patru ani dupa ce s-au cunoscut, nu schimba mare lucru in viata de cuplu a celor doi, cu atit mai mult cu cit cadoul de nunta din partea tatalui Paulei este o casa. Urmeaza succesul in cariera, surprinzator mai ales in cazul lui Mike, fost biolog dedicat cercetarii melcilor, devenit editor al unei reviste de popularizare a stiintei, iar existenta cuplului e condimentata de escapadele in strainatate, finantate de galeria de arta la care lucreaza Paula. Un singur lucru le lipseste, dupa ani si ani de viata in comun: un copil. Gemenii Kate si Nick apar de-abia la 13 ani dupa ce s-au cunoscut parintii lor. Iar la mijloc, Paula (sau Swift) strecoara un motan, „loctiitor de copii", pe care cuplul il venereaza multa vreme drept element de echilibru al relatiei. Un motan care se plimba prin nenumarate pagini, disparind, inainte de nasterea gemenilor, intr-o scena care, oricit de paradoxal ar parea, e poate cea mai emotionanta din tot romanul.

Proza lui Swift e la fel de eleganta si concisa ca in creatiile sale anterioare si destul de informata intr-o sumedenie de teme: anii ’60, clasele sociale britanice, arta plastica sau molustele. Ce lipseste insa e un motiv, ceva care sa-l faca pe cititor sa n-o lase balta pe Paula pina dupa jumatatea romanului, cind marele secret este dezvaluit. Asteptarea si suspansul au functionat excelent in „Lumina zilei", insa tind sa se transforme intr-un test al rabdarii in „Miine". Cum revelarea secretului intr-o recenzie ar submina scopul cartii, fanii lui Swift sint invitati sa dea piept cu acest exercitiu. Daca marea dezvaluire s-ar produce mai repede, poate cititorul ar avea posibilitatea sa ramina atent la toate detaliile insiruite de Paula, fara sa-si roada unghiile intrebindu-se cit mai e „pina miine". Noaptea pe care Swift o pune dinaintea zilei destainuirii este una lunga. O noapte alba si plina de aroma trecutului, care se incheie inaintea zorilor. „Miine" e o carte lipsita, pe ultima suta de metri, tocmai de lumina acelui „miine".

Proza cu lipici la celuloid Nascut la Londra in 1949, Graham Swift a cunoscut succesul o data cu publicarea romanului „Pamintul apelor", in 1983, ecranizat in 1992 cu Jeremy Irons in rolul principal. Cel de-al saselea roman al sau, „Last Orders" i-a adus renumitul Booker Prize in 1996, succes ce i-a asigurat o adaptare pentru marele ecran cu Michael Caine si Helen Mirren in distributie. „Miine", al optulea si cel mai recent roman al lui Graham Swift, a fost publicat in Marea Britanie in aprilie 2007. In romaneste au mai aparut „Lumina zilei", la Polirom, si „Pamintul apelor", la Univers.

O recenzie a ultimului volum de J.M. Coetzee, pe www.cotidianul.ro/select