Cu ceva timp in urma am profitat de un dialog cu Paul Grigoriu la Ora presei, de pe Antena 2, pentru a-l intreba daca are incredere in cei care intervin telefonic la emisiunea sa de la RRA, Sfertul academic. Potrivit desfasuratorului, dupa ce interlocutorul a raspuns la intrebarile moderatorului, urmeaza sa faca acelasi lucru cu intrebarile puse prin telefon de ascultatori. "Sfertul academic" se difuzeaza zilnic (exceptie facand sambata si duminica) la ora 14:00. Cum tocmai atunci ajung acasa pentru a trimite editorialul de la Jurnalul National, deschid, dintr-un automatism, pe Radio Romania Actualitati. Si de fiecare data cand ascult interventiile telefonice ale ascultatorilor cad pe ganduri. E ora doua dupa-amiaza a unei zile de lucru. Suntem - se zice - in capitalism, oranduire despre care socialistii lui Gherea si Nadejde spuneau ca e a goanei turbate pentru a-ti asigura existenta.

Ca interlocutorul din studioul lui Paul Grigoriu a gasit timp si energie sa strabata cosmarul traficului bucurestean, sa urce cu liftul sau pe scari si sa mai si raspunda la intrebari, e de inteles. Fiind vorba de un politician, tot ce face el pentru emisiunea lui Paul Grigoriu se inscrie, ca sa zic asa, in fisa postului. In Romania democratiei abia scoase de la cuptor, politicianul are drept principala activitate smulgerea de voturi. Muncitorul da cu barosul. Croitoreasa impunge cu acul. Cosasul manuie secera. Politicianul da din gura. Cea mai lesnicioasa si cea mai de prisos activitate a omului dupa despartirea de maimuta. Ascultatorii insa, care intervin cu intrebari, sunt de neinteles.

A-i pune politicianului o intrebare nu e o treaba simpla. Trebuie mai intai sa asculti emisiunea. Asta inseamna sa deschizi radioul si sa te intrerupi din orice alta activitate. E insa doua dupa-amiaza, miezul zilei de lucru. Pentru a-ti permite sa asculti radioul inseamna a nu-ti pasa de sarcinile pe care le ai de indeplinit. Sau, mai mult ca sigur, de a nu avea de lucru. Dar, chiar si daca ai fi pensionar sau somer, interventia telefonica presupune un anume efort. Trebuie sa pui mana pe telefon si sa suni la numarul RRA, pe care e obligatoriu sa-l stii. Trebuie sa astepti ca redactia sa verifice daca existi de-adevaratelea. Trebuie sa astepti sa fii chemat in cadrul emisiunii.

Citeste si:

Cu exceptia declaratiilor de amor, omul nu prea face lucruri gratuite. Desi, intre noi fie vorba, nici declaratiile de amor nu sunt gratuite, telul lor ascuns trimitand deseori la o partida de sex. Intreg efortul implicat de intrebarile adresate invitatului la Sfertul academic arunca o serioasa umbra de indoiala asupra celor care intervin telefonic. Nu spunem ca nu sunt adevarati. Spunem ca nu sunt reprezentativi pentru ceea ce s-ar numi intrebarile ascultatorilor. Mult mai nimerit ar fi sa primeasca denumirea de intrebarile ascultatorilor care n-au altceva mai bun de facut decat sa puna intrebari la RRA in toiul zilei. Sa admitem insa ca pentru Paul Grigoriu ei nu sunt reprezentativi. Sunt mai degraba un soi de ingredient menit a face emisiunea mai gustoasa. Ceva in genul mustarului pentru felia de parizer. Problema e alta.

Problema e ca multi dintre cei care intervin spun prostii cu ghiotura. Si nu le spun cu acea necesara boare de indoiala, tipica omului care stie ca e vorba doar de un punct de vedere, ci cu acea siguranta descumpanitoare de personaj caragialian. Auzindu-i, intelegi, in fine, de ce a urat atat de tare Caragiale mania romanului de a avea opinii tari, de neclintit chiar si acolo unde inteligenta si cultura le-ar interzice-o. Reactia interlocutorului e insa de-a dreptul ciudata. Desi isi da seama ca ascultatorul bate campii, interlocutorul lui Paul Grigoriu nu-l pune la punct, nici macar nu-l contrazice. Se straduieste din rasputeri sa fie amabil cu cel de la capatul firului. Ba chiar, judecand dupa vocea care devine de plus, se straduieste chiar sa fie slugarnic.

Crede interlocutorul din studio prostiile pe care le debiteaza ascultatorul in toiul zilei si in auzul unei parti a natiunii? Fireste ca nu. Ar fi si absurd sa presupunem asta. Multe dintre interventii sunt rechizitorii la adresa interlocutorului, ba chiar, nu de putine ori, insulte deghizate. De ce simte nevoia interlocutorul sa nu-l contrazica pe ascultator? Pentru ca interlocutorul e politician, iar ascultatorul, un posesor de voturi. Astfel, principala grija a politicianului nu e cea de a impune adevarul, ci de a-i intra in gratii ascultatorului, pentru ca, vezi Doamne!, acesta ar apartine electoratului. E, desigur, o pacaleala. Una dintre numeroasele pacaleli prin care politicianul smulge ascultatorului votul. Mult mai bine pentru ascultatorul care intevine, dar si pentru cei care asculta ar fi daca politicianul i-ar atrage atentia ca bate campii. L-ar supara, probabil, dar mai mult ca sigur l-ar aduce nitel. Si ar face astfel un bine! Nu numai ascultatorului, dar si politicienilor, jurnalistilor, intr-un cuvint tuturor care invocam, in chip ipocrit, zicala: alegatorul - stapinul nostru.