Idealul macho a apus, locul sau urmind sa fie ocupat de androginul vulnerabil si sensibil, sustine psihologul Alon Gratch in cartea „Daca barbatii ar vorbi".

Marilyn Manson a stiut sa profite de noulideal al androginului. Foto: Reuters „Si baietii pling citeodata/Citeodata pling, nu-i asa?", cinta veteranii de la Holograf, amintindu-ne ca lacrimile curg doar „cind nu-i vede nimenea". Chiar si asa, mesajul e limpede: atractivitatea masculina nu mai functioneaza fara un strop de vulnerabilitate. Universul macho e amenintat azi in special de cultura populara, observa psihologul american Alon Gratch in cartea „Daca barbatii ar vorbi... 7 chei pentru intelegerea psihologiei masculine", tradusa la Editura Trei. „Se pare ca, in zilele noastre, atractivitatea masculina este reprezentata de imaginea androgina a unor staruri hollywoodiene de tip Leonardo DiCaprio. Mick Jagger, David Bowie, Michael Jackson, Prince sint alte exemple de barbati androgini admirati in cultura adolescentina populara", observa Gratch. Cit de mult vor barbatii heterosexuali sa fie gratiosi, sensibili si vulnerabili? E limpede ca nici un mascul nu va admite aceasta dorinta in fata prietenilor, ci va face totul pentru a parea cit mai insensibil si mai puternic. Totusi, dorinta de a simti si de a se purta ca o femeie exista in orice barbat, replica Gratch plecind de la experientele cu pacientii sai, dar si de la observatiile psihanalizei. El aminteste ca, initial, copilul se identifica mai curind cu mama, de la care invata sa ofere afectivitate, doar ca, in jurul virstei de sapte ani, el isi reprima acest fel de a fi. Este momentul critic si inconfortabil cind, pe de-o parte, mama ii ofera toata iubirea sa si el o iubeste „chiar cu pasiune", iar pe de alta parte, „tatal, prietenii de joaca, fratii, televiziunea, cartile, sporturile, toate il coplesesc cu mesaje de genul «barbatii sint duri», «controleaza-ti emotiile», «sa nu te joci cu fetele»", spune Gratch. De aici conflictul dintre masculinitatea ostentativa si feminitatea alungata in inconstient.

Aflat la un meci de baseball in care echipa baiatului sau pierde, Gratch isi aminteste cum a inceput sa-si certe fiul care incepuse sa plinga. „Eu, psihologul care pledeaza pentru vulnerabilitate, m-am infuriat si din gura mi-a iesit automat «Nu mai plinge! Nu vezi ca esti singurul baiat care plinge?»", rememoreaza Gratch. Ulterior, psihanalistul si-a analizat greseala. „Plinsul nu mi se parea a fi o reactie potrivita sau matura, asa ca mi-a fost rusine de lacrimile fiului meu", crede psihologul. Lacrimile, vulnerabilitatea sint feminine. Ele trebuie evitate cu orice pret - aceasta este prima lectie pe care o invata viitorul barbat. De aici tacerea sau exprimare monosilabica a emotiilor. Cind barbatul spune sec „am avut o evaluare azi la serviciu", sotia poate banui ca evaluarea n-a fost prea buna si ca „sotul ei este speriat, se simte vulnerabil sau e ingrijorat si se ascunde, rusinat, in spatele unei taceri partiale", traduce Gratch.

Ca barbat, poti sa plingi, poti sa-ti arati vulnerabilitatea din cind in cind, fara ca asta sa te transforme intr-un „pampalau", sustine Gratch. Altfel, neasumarea partii feminine, mostenita din copilarie, poate transforma viata barbatilor intr-un iad. Uneori, vrind sa scape de comandamentul succesului care le cere sa fie cit mai „performanti", masculii isi exprima protestul in dormitor. „Cristophor se saturase sa fie cel mai bun, se saturase sa fie agresiv, sa faca bani si sa aiba grija de toata lumea. Nu mai voia sa fie tare, isi dorea sa fie moale", povesteste Gratch cazul unui pacient atins de impotenta. Despre simptomele „nesigurantei masculine" (de la ejacularea precoce la comportamentul autodistructiv), psihologul american vorbeste pe tot parcursul cartii, dedicata mai ales partenerelor, care pot invata cum sa traduca rationalizarile si tacerea barbatilor sau in ce momente partenerii au nevoie si de o discutie „ca intre fete".

CV Alon Gratch „M-am nascut intr-o lume care nu ducea lipsa de agresivitate masculina", povesteste Alon Gratch, crescut in Israel. „Fratii mei erau mai mari cu cinci, respectiv zece ani si erau destul de duri sau cel putin asa credeam eu", isi aminteste psihologul de 50 de ani, citat de „New York Times". In copilarie, Gratch a vrut sa fie altfel, remarcindu-se printr-un plus de introspectie si sensibilitate. In 1978, dupa indeplinirea serviciului militar, Gratch pleaca la San Francisco, unde incepe studii de film, la care renunta pentru psihologie. Intra in bransa, angajindu-se ca psiholog la politia newyorkeza, unde se confrunta cu „natura defensiva a rolului hipermasculin al ofiterilor de politie". Ulterior se specializeaza in psihoterapie si psihologie organizationala, colaborind inclusiv cu PepsiCo.

Despre simtul umorului la barbati, pe www.cotidianul.ro/select