Pavel Susara, care a fost prima pictura vazuta de tine "pe viu"?
Daca excludem icoanele, imaginile cu vinatori tantosi, caprioare sprintene si printese adormite la umbra unor minuscule paduri de conifere, aduse prin satele banatene de pictori ambulanti, intrupari tarzii si precare ale imaginarului central-european, dar si schitele de portret, facute direct pe tabla de catre primul artist adevarat pe care l-am intalnit, profesorul Gheorghe Valeanu, cu care invatam desenul in clasa a cincea, atunci prima pictura adevarata am vazut-o destul de tarziu, pe la cincisprezece, saisprezece ani, cand eram deja licean, si ea era portretul mustacios al unui personaj coborat direct din Imperiul Austro-Ungar. Am vazut-o in fuga, in casa unei batrane farmaciste pensionare din Bozovici, o evreica unguroaica, solitara si misterioasa, care statea ore in sir la geam, vizavi de liceul Eftimie Murgu, vorbea stricat romaneste si chema din cand in cand elevi mai rasariti sa-i sparga lemne si, poate, sa-i mai invioreze putin singuratatea. A fost prima pictura adevarata pe care am vazut-o, dar pe care n-am inteles-o ca pictura propriu-zisa, ci, pur si simplu, ca pe o imagine mitica a unui personaj dintr-o lume indepartata si cvasifictionala.
Despre ce pictor ai scris
prima oara?
Primul pictor despre care am scris mai intii a fost un ... scriitor. Si ce scriitor! George Calinescu. L-am ales ca subiect pentru lucrarea de licenta si l-am privit din perspectiva categoriilor picturii. Am scris, asadar, despre peisagistica, portretistica, estetica lui G. Calinescu, dar si despre desenele si reveriile lui nemijlocite in campul artelor plastice, incepand cu schitele de costum, proiectele de scenografie etc., si terminand cu marile viziuni urbanistice. Ce-i drept, n-am scris, prima oara, chiar despre un pictor, insa m-am ales din aceasta experienta cu un foarte interesant program de a citi imaginea si textul intr-o solidaritate ferita de orice prejudecata.
Mai ales ca si tu esti impregnat de aceasta "solidaritate", cum ii spui. Sustii teoria conform careia "arta este imitatia naturii", teorie venita tocmai din antichitatea greaca?
Este o problema veche, imprecisa si, din aceasta pricina, insolubila. Conceptul de imitatie a tot fost invocat din antichitate pana astazi, de fiecare data intelegandu-se cu totul altceva. Cred ca cel mai recent teoretician important care foloseste notiunea de imitatie este Werner Hofmann, in Fundamentele artei moderne, unde opereaza o disociere intre arte ale imitatiei, adica toate variantele de realism, si arte ale ideii, adica toate ipostazele manierismului. Cu alte cuvinte, imitatia ar privi relatia cu exterioritatea, iar ideea, cu interioritatea. In ceea ce ma priveste, cred ca notiunea de imitatie are o acoperire teoretica extrem de precara. Folosim termenul atunci cand suntem incapabili sa nuantam, dupa ce, evident, am fost incapabili sa intelegem. Imitatia este reproductibilitate slaba, informatie fara mesaj, daca putem spune asa, drept pentru care ea nu poate fi asociata cu ideea de creatie. Orice opera de arta, indiferent daca natura ei este realista, altfel spus inteligibila in relatie cu propria noastra experienta sau exclusiv combinatorie, simplu joc al limbajului si al imaginatiei, este noua, activa si irepetabila. Cu alte cuvinte, in afara oricarei suspiciuni de imitatie. Daca, dimpotriva, prin imitatie intelegem aspiratia profunda si patetica a fiintei determinate, in speta a omului, de a reface la alta scara marele act al creatiei dintai, de a reproduce in vitro gestul demiurgic, atunci toata creatia omeneasca nu este decat un lung si sfasietor lant de imitatii. Dar unul care nu repeta lumea, ci o diversifica si o imbogateste.
Nimic nu starneste atatea pasiuni ca arta. De ce, Pavel Susara?
Pentru ca ea insasi este un fruct al pasiunii. Se naste din contradictii, din experiente paradoxale, din adversitati. In orice artist traiesc, simultan, nenumarate fapturi care duc, una impotriva celeilalte, o lupta nimicitoare, o lupta care nu se suspenda si nu se sfarseste niciodata. Artistul este, in acelasi timp, contemplativ si neobosit, posesiv si generos, temator si eroic, voluptos si mistic, sceptic si posedat, cu un picior in cazanele Gheenei si cu unul la poalele tronului ceresc, este suav si crancen, nocturn halucinat si cu genele parlite din pricina apropierii nepermise de nucleul solar, un actor, de multe ori esuat, al istoriei, si un locuitor, de multe ori inconstient, al eternitatii. Artistul este un vast teritoriu in care nu vei avea nici un strop de liniste, dar in care niciodata nu te vei putea plinge de plictis. Atunci cum sa nu starneasca arta atatea pasiuni?
Tot anticii spuneau ca artistul nazuieste sa rivalizeze cu Creatia.
Toti artistii nazuiesc sa rivalizeze cu Creatia, numai ca nu toti au si curajul sa o recunoasca, iar unii chiar se pedepsesc pentru a nu fi necuviinciosi. Vechii tesatori de covoare din lumea araba strecoara la un moment dat, intr-un colt al covorului, adica al Universului pe care tocmai sunt pe cale sa-l desavarseasca, un nod gresit, un fir nelalocul lui, pentru ca nu se cuvine ca omul sa fie perfect, sa-l concureze si sa-l egaleze pe Allah. Perfectiunea este exclusiv apanajul Creatorului, creatura sa se multumeasca doar cu creatia.
Stiut fiind ca limbajul vizual din ultimul secol si jumatate a infierbantat spiritele critice, e firesc sa ne intrebam ce-i cer societatile actuale?
Foarte mult, enorm. Limbajul vizual este o componenta a fiintei noastre sociale asa cum respiratia este o functie vitala a fiintei noastre biologice. Fiecare pas in spatiul public este acompaniat si ghidat de un mesaj vizual, de la culorile semaforului si pana la zambetele tampe ale unor vedete de ultima ora sau la iluzionismul grotesc al nu stiu carei reclame la vreo bautura din ce in ce mai proasta.
Ce rol mai are descrierea in limbajul vizual?
Din ce in ce mai mare. Dupa tot felul de naratii, din antichitate si pana cand purismul limbajului plastic a obturat orice tentatie a povestirii, noile medii si atitudinile recente fata de mesajulul social/sociologizant al expresiei artistice, au reinstaurat naratia, dimensiunea temporala, daca ar fi sa ne intoarcem la Lessing, ca pe o conditie aproape obligatorie. Arta video, care se inrudeste cu arta cinematografica, actionismul, in toate variantele lui, care se inrudeste cu artele scenice, ba chiar si pictura, sculptura, grafica, in preocuparea carora a reintrat retorica gestuala (a gestului, fara nici o legatura cu stilistica gestualista!) mizeaza, intr-o masura covarsitoare, pe descriptivismul explicit, pe consumul mesajului in secvente temporale succesive sau pe naratia implicita, in cazul limbajelor traditionale.
Deseori, din pacate, nu reuseste sa convinga. Nietzsche spune: "Pictorul picteaza doar ce-i place din natura". Este oare vorba si de o limitare autoimpusa, de predispozitie explicita?
A picta ce-ti place inseamna a face ce-ti place, iar acest lucru reprezinta o mare libertate si nicidecum o limitare. Dar, indiferent de constrangere sau limitare, observatia lui Nietzsche nu mai are acum nici o relevanta. Formula a picta ce-ti place s-a modificat, pe nesimtite, in a picta cum iti place. Libertatea fata de motiv s-a transformat in libertate fata de limbaj. Oricum ai suci-o, libertatea artistului nu poate fi suprimata. Nici cu enuntul teoretic, nici cu represiunile de tot felul si nici macar cu pistolul.
Ce se observa cel mai bine, parcurgandu-le, in artele vizuale romanesti de acum?
Aparuta abrupt, schimbarea de regim din Romania a gasit artele noastre vizuale intr-o situatie de supravietuire. Aceasta supravietuire avea loc, insa, in conditiile unui climat general de o extrema ostilitate si ale unei amenintari directe venite din partea amatorismului, puternic sustinut in ultimii ani si abil promovat politic prin Festivalul national "Cantarea Romaniei".
Pavel Susara, ce a fost neglijat, de-a lungul anilor, in interpretarea artelor vizuale sau, dimpotriva, ce a fost supralicitat?
S-a neglijat, de-a lungul anilor, instituirea unei profesii, crearea unei institutii a criticului de arta. Traditional, critica noastra de arta a fost o preocupare secundara a unor oameni de cultura, in special scriitori, care scriau despre arta, odihnindu-se. Unul dintre cei mai prodigiosi critici de arta interbelici, Oskar Walter Cizek, uitase, pur si simplu, la batrinete, ca a scris si cronica plastica ani de zile. O alta categorie de judecatori ai fenomenului artistic au fost artistii insisi: Tonitza, Sirato, Tache Soroceanu, O. Han etc. Din aceasta pricina a lipsit o perspectiva coerenta de lectura si de intelegere a obiectului artistic. Inca dintre cele doua razboaie mondiale s-a exacerbat interesul pentru filonul realist, greu, din pictura noastra, pentru zona Petrascu, de pilda, neglijandu-se ori, si mai rau, incriminandu-se, filonul imaginativ, constructiile mentale, de factura postromantica, simboliste etc., ca sa nu mai vorbim de spatiul avangardei si al experimentului radical si explicit. Din interbelic am mostenit dispretul pentru Kimon Loghi, perpetuat in toata perioada comunista, dar si vehementa fata de ceea ce, mai tarziu, va fi sanctionat drept formalism si evazionism. Ceea ce i-a mai lipsit judecatii artistice si ceea ce ii mai lipseste si astazi este orizontul intelectual, privirea sistematica si integratoare, intelegerea artei ca document existential major si nu ca simplu material de divertisment pentru naturile senzuale si pentru firile bovarice.
Despre ce ne vorbeste galeria "Luchian 12" al carei proprietar si curator esti?
Galeria Luchian 12 incearca sa arunce o privire aprofundata asupra fenomenului artistic romanesc, sa decupeze detalii, sa recupereze teritorii artistice igorate sau, si mai grav, cu totul necunoscute, plasand totul intr-o perspectiva analitica.
De ce nu exista o "artilerie grea" a criticii de arta in momentul de fata? Citesti ce se scrie?
Nu exista o artilerie grea a criticii de arta pentru motivul simplu ca nu exista o critica de arta articulata si constienta de sine, un domeniu intelectual bine definit. Avem cativa critici de arta, dar nu avem o critica de arta. Citesc ce se scrie si, in general, sunt dezolat. Se scrie prost, gazetareste in cazurile acceptabile, delirant si cacofonic intelectual in cazurile nefericite.
Sta timpul in loc, in ultimii ani, pentru artele vizuale romanesti?
Nici vorba. Artele vizuale romanesti sunt mobile si, in general, inteleg ce se intampla in lume. Au cam de toate: suficienta, vigoare, frivolitate, aspiratii, autenticitate, nebunie, mimetism, paseism, luciditate, substanta, utopie.
Disperare, frenezie, deruta, imaginatie, consecventa, rigoare, infatuare, sublim....Te-am completat
din pura placere a cuvintelor.
Nume de artisti?
Artisti maturi si tineri, adica pana in cincizeci de ani: Ioana Batrinu, Daniela Fainis, Ioan Nemtoi, Aurel Vlad, Dan Perjovschi, Mircea Roman, Dup Darie, Titi Ceara, Laurentiu Mogosanu, Dinu Savescu, Gheorghe Ilea, Gheorghe Zarnescu, Gheorghe Marcu, Elena Vlad, Ciprian Paleologu, Alexandru Radvan, Daniela Chirion, Florin Ciulache, Giuliano Nardin, Alexandru Niculescu, Dumitru Gorzo, Gili Mocanu, Suzana Dan, Ion Cojocariu, Maxim Dumitras, Simona Vilau etc. etc.
O previziune socio-politico-artistica, te rog: va fi interesata Europa de arta romaneasca?
De miturile noastre nationale, in nici un caz.
Asteptam acest raspuns.
Nisele lui Aman, Grigorescu, Andreescu, in mare parte Luchian, sunt deja ocupate si nici material pentru promovarea lor pe piete serioase nu mai exista. Au mari sanse artistii de limbaj, nu de motiv, adica aceia care sunt interesati de expresie, si nu de culoarea locala. Avangarda romaneasca va fi tot mai cautata pe piata europeana, inclusiv avangarda soft, aceea feminina sau cea de reflex, oarecum accidentala. Sanse foarte mari de a dobandi o pozitie buna pe piata europeana le are Ion Tuculescu, iar Nicolae Tonitza poate oferi surprize nebanuite daca va fi promovat cu lucrarile care il reprezinta cu adevarat. Mutzner si Kimon Loghi isi vor intari pozitiile deja existente, iar arta contemporana are toate posibilitatile deschise. Dar, pentru a patrunde pe pietele mari, trebuie indeplinita o conditie elementara, anume consolidarea si profesionalizarea pietei interne.
Care sunt inca destul de nebuloase.
Fii sincer, de cand n-ai mai scris poezie si proza, Pavel Susara?
De cand m-am implicat in piata de arta am scris destul de putin, si poezie, si proza. Mi-am pregatit, insa, mai multe carti pentru tipar. Anul acesta trebuie sa public cel putin una. La un moment dat, asa se intampla: publici mai mult decat scrii.
Asta spunea si poetul Ioan Flora, cu mult umor.