Trebuie sa-ti mai spun, draga Iolanda, ca, in obscuritatea casei, o culoare, anume rosul, ma cam urmareste si bantuie, pe seara si, la rastimpuri noaptea, un rosu, daca vrei, autonom, fara vreo relatie cu un obiect anume. Un rosu care bate in grena, un sarpe/o esarfa fosnitoare, - cand sufar de acusmatisme (din fericire, foarte rar), cand, asadar, am... auzenii, ca Marc-Antoniu, in noaptea ce precede fatala-i batalie cu August, de la Actium, auzind cum marele alai al lui Dionysos, in crescendo, dupa ce ajunge la climaxul acustic, se sterge, pas cu pas, si, in fine, tace. E ceea ce, in Les Djinns, facea Hugo...
Cat despre istoria amintita, ea este de gasit in Plutarh; si-l umplea de incantare pe prietenul nostru Daniel Turcea - ti-l mai aduci aminte? -, la finea anilor 60, cu aerul sau usor conspirativ din cauza unei barbi de anarhist sau, pe cand inca n-o avea, cu un profil, sa-i spunem, beduinic... Cel putin atunci cand recita, cu un entuziasm macedonskian, la Madam Candrea, pentru comeseni, Abdul sau Elogiul lui Parmenide: "si nu exista decat ce exista/ Dar nu se poate, credeti, afirma"
Serban Foarta, cu ce secol din istoria culturala a lumii empatizezi?
Este la fel de greu sa te transpui intr-un alt ev istoric (fie si apropiat in timp, acesta) ca si in pielea altuia decat esti tu. "Mme Bovary, c'est moi!" e o butada.
E drept ca cei care creeaza-n literatura, personaje: un romancier, un dramaturg, chiar un istoric literar, au (sau s-ar cadea, oricum, sa aiba) un mai puternic simt empatic decat ceilalti: poeti (atatia!) lirici sau "simpli cetateni".
Cu atat mai mult, domnii istorici, - la care doza de Einfühlung e, uneori, atat de mare, incat sunt solidari de-a dreptul si se confunda, indeobste, cu toti diversii ipochimeni ai vremii despre care scriu.
Fara a fi un paseist, am nostalgia nu putinor epoci mai de demult sau mai dincoace. Cam intre opt si zece ani, istoria antica era febletea mea. Apoi, prin Ivanhoe, sa zicem, am devenit filomedievist. Prepubescent, Dumas le père m-a introdus intr-o istorie ce avea,-n curand, sa poarte denumirea de "moderna". Cei 3 A 1 muschetari urmau, vingt ans après, sa fie, fara sa-si bata prea mult capul, contemporani cu importantul Tratat de pace westphalez...
Nu doar pe cale romanesca, veridica, dar fictionala, imi apropriam, insa, istoria. Primisem, cand eram in varsta de unsprezece primaveri, in dar, din partea dragii mele Mavia, o Histoire de France depuis les temps les plus reculés jusqu' à la Révolution de 1789, par Anquetil, Membre de l'Institut et de la Légion d'Honneur, suivi de l'Histoire de la République francaise, de l'Empire, de la Révolution de 1830, du règne de Louis-Philippe et de la Révolution de Février jusqu'au 1er février 1850, par M. A. Blanc. Ouvrage illustré de 45 magnifiques gravures sur acier ou sur bois, d'après les dessins de nos meilleures artistes. Paris, Au Bureau de la Librairie historique, 5, Rue de Madame, 1850.
Daca transcriu cu-atata acribie stufoasa pagina de titlu a primului volum, "le tome premier", e dintr-o dragoste speciala, a mea, fata de-aceasta carte. Care avea, in primul rand, prestigiul varstei, al vechimii de una suta si trei ani. Era-n 1953, iar autoru-i, Anquetil, si-avea un omonim celebru intr-un ciclist din Turul Frantei, care-mi era mai familiar, fireste, decat cel dintai... Ma supara insa, putin, ca, in insasi pagina de titlu, scria in loc de meilleurs, meilleus (!); si, mai ales, ca cele 45 de "magnifice gravuri" erau, in cele patru tomuri, reproduse absolut aiurea, astfel incat portretul lui Henry de Lorraine, alias faimosul duc de Guise, apare, in acest "tome premier", in capitolul referitor la regele Philippe Auguste!
Nu stiam deloc, pe vremea aia, ca gresealele tiparnicesti sunt "toapsacul", ar spune Cantemir, al autorului nevolnic si painea editorilor de maine!
Sa mai spun ca detestam, de pe atunci, ca un discipol intr-ale istoriei, inadvertenta si anacronismul?
Or, un anacronism moral, o "impostura", e si reculul in cu totul alte epoci... Din pricina carui fapt, mi-e peste mana sa-ti spun acum, Iolanda, cu care-anume as "empatiza".
Numai ca, imboldit si de un nume atat de medieval precum al tau, ti-as spune ca o mare simpatie avut-am pentru Veacul cel de Mijloc. Pe langa el, Antichitatea mi se parea, in sfarsit, anosta, fara culoare si frigida...
M-am bucurat, apoi, sa aflu ca si Verlaine avea parerea asta, si ca sufletului antic "rude et vaine" ii prefera, intr-un sonet ilustru, "le Moyen Age énorme et délicat".
Te-ai oprit la Moyen Age?
Cu cat urcam mai mult pe firul vremii, cu-atat mai drag mi-era acesta, - lasand pe dinafara, totusi, the Dark Age, ce, inca "rude et vaine", nu-mi suradea... Pasiunea mea erau, atunci, Cruciadele, politic incorecte (!), incat chiar incepusem o balada ce debuta cu-aceste patru versuri: "O mie nouazeci si sase,/ An de la Domnul, slova spune,/ Multime mare se-adunase/ in departatul Soare-Apune..."
Aveam vreo cincisprezece ani: nu-i asa ca e-nduiosator?
Este.
Sa redevin, insa, serios, spunandu-ti ca alt ev istoric cu care as "empatiza", e, dincolo de o contaminare, a mea, posibila cu Craii... lui Mateiu, "suta" (vorba lui Ion Barbu) "optsprezeace" (sic, - iar nu, ca-n editia dlui Cocolosenco, "optsprezece", care-i si fad, si stricator de rima!): "Erai leirea sutei optsprezeace!/ Cu-abia ganditul arc al buzei, tors,/ Cu genele stravechi in care zace/ Un codru-adanc de <<farmec dureros>>."
(In paranteza fie spus, daca ai fi oleaca mai curioasa, ti-as spune care e istoria acestei poezii si, mai cu seama, a dedicatarei sale, Yvonne Stratt, - care, intr-un text rival al "palei Nine", devine "doamna rea cu buza-ntoarsa"!)
Revenind, in fine, la prochimen: daca trebuie sa-mi motivez optiunea asta, am sa-ti spun ca,-n zilele in care sunt inclinat spre plezirism, mi-aduc aminte vorba inenarabilului print de Talleyrand: "Qui n'a pas vécu dans les années voisines de 1789 ne sait pas ce que c'est que le plaisir de vivre".
Ai fi avut peruca alba...
Nu stiu daca peruca alba m-ar fi prins (sprancenele-mi fiindu-mi negre), nici daca as fi ocupat un loc ales in societate, dar stiu ca, pana-n lunile dintai ale tot mai criminalei Revolutii, m-as fi complacut in acest secol mult frantuzit, civilizat, contradictoriu: si sadic, si sentimental, aristocrat si insurgent, luminist si il(l)uminist, galant, frivol si salonard (i. e. causeur), inhorbotat si libertin fleur de peau, clona caruia, pentru scurt timp, fu, pe cat cred, la Belle ...poque.
Or, cred ca "cine n-a trait in anii vecini lui '910, nu stie ce-i dulceata traiului..."
Amin!
Cuvantul ultim e usor ironic?
Istoria e o guvernanta subiectiva ce-i dorloteaza, indeobste, pe copiii stapanului, in detrimentul celorlalti: ai domesticitatii sau ai strazii.
Un mic, sa zicem, paradox al secolului elogiat mai sus, a fost acela ca, politicos, excesiv, chiar, de politicos, n-a fost, la rigoare, cu mult mai putin crud decat acelea ce l-au precedat.
(De urmatoarele, doua la numar, si, mai ales, de cel din urma, la ce bun sa mai vorbim, aici?)
Iata un singur caz, acela al lui Robert-Francois Damiens, supus al Majestatii Sale Ludovic al XV-lea al Frantei.
In dimineata zilei foarte reci de 5 ianuarie 1757, la Versailles, cand regele da sa urce in caleasca, primeste,-n imbulzeala, din partea cestuilalt, o lovitura de cutit, usoara, incat crede ca e vorba de o copca a vestmantului, ce-l intepase. In busculada care se produce, doar le Bien-Aimé ramane calm si, recunoscandu-si agresorul, spune, cu obisnuita-i politete: "Acesta-i domnul care m-a lovit!"
Avea sa ma incante si pe mine, ca pe N. Steinhardt, in "Jurnalul fericirii" (Ed. Dacia, 1991, p. 126), atata buna crestere regala intr-o asemenea imprejurare.
Numai ca soarta lui Damiens avea sa fie, dupa aceasta tentativa esuata (constituind, insa, delictul maxim, ba chiar pacatul de lèse-majestè), una indescriptibil de atroce.
Citez, mai jos, din Jules Michlet, intr-o traducere ad-hoc, nu fara "groaza si cutremur":
"... pe esafod, avea sa-i fie arsa mana, mai intai, cea in care a tinut jungherul. I s-au cerut nume de partasi. A tacut malc. Fostu-i-au jupuite mainile, coapsele si pieptul; pe rani, i se turna ulei incins, catran, ceara, pucioasa, plumb topit. Era puternic. Patru ditamai caii n-au putut sa-l sfartece nicicum. Fost-au adusi alti doi, dar tot degeaba. Calaul, doborat de oboseala, a cerut celor patru comisari <<ingaduinta sa-i reteze incheieturile, cu barda>>, ceea ce nu i s-a admis, <<ca sa sufere cat mai mult.>> Asta i-ar fi scurtat supliciul. Mai apoi, facandu-se tarziu, ingaduit-au, in sfarsit, ca incheieturile sa-i fie retezate. Coapsele i s-au desprins cele dintai, apoi un umar. si-a dat sufletul la sase si un sfert, o data cu caderea serii."
Te pasioneaza foarte mult istoria!
Historiofil, asa-zicand, pot deveni contrariul acestui tip uman, cand adulmec indelebilul miros de "muschi in sange" al istoriei.
Prin 1981, incepusem o Viclenie a istoriei, eseu in care-mi exprimam, pe larg, contradictoriul sentiment fata de istorie ca res gestae, ca si acela fata de istorisirea (mai mult sau mai putin exacta, "dreapta", obiectiva, justa, impartiala) a faptelor, fata de asadar historia rerum gestarum, - renuntand, insa, dupa "Revolutie", convins, ca alde Fukuiama, cam prosteste, ca vom fi pasit in post-istorie.
Propria mea "filosofie a istoriei", ca si tonul cartii, vag esopic, se deduc din paragraful urmator:
Istoria (care, pentru unii, va fi fiind o oarba si silnica stihie, iar pentru altii, o sublima zeitate) e, pentru mine, mai ales o cronofaga, nu altfel decat este vampirul sanguisug (sau la sangsue, - prin definitie!), traind din timp; si, de aceea, cand vasele-i dau semne ca se golesc de el, cand simte ca o paste anemia, niciun pretext, nicio ocazie (sa zicem: niciun Sarajevo!) n-are sa-i scape, ca sa-si reimprospateze rezervele, "haznalele" de timp... Tot astfel cum, daca-i prea plina de acesta, adica de evenimente ce se succed de la o zi la alta, ba chiar de la un ceas la altul, in revolutii, mai cu seama, intr-un ritm fara precedent, riscand ca insesi iuresul acesta sa-i obtureze vasele subtiate, de o prea mare cazna (istorica, fireste!), ca intr-o embolie sau mai stiu eu ce apoplectic ultim atac subit fatal, singura-i sansa, unicul remediu va fi fiind, atunci, ca in razboaie, cate-o lasare zdravana de sange, - de sange(le-i) pe nume timp...
Iar "lipitoarea"-si pune lipitori!
Ceea ce nu inseamna ca, in cele de mai sus o personific, nici ca dintr-insa, prin hipostaziere, fac vreo entitate propriu-zisa.
Cum actioneaza ea, istoria?
Aceasta "Doamna Clio" sau dama de consum, ad libitum, nu-i pentru mine o fiinta, un D-zeu antropomorf... Istoria (cu sau fara voia Proniei, - dar cu stiinta ei, desigur), noi-astia, oamenii, o facem, in sensul ca nu actioneaza decat prin interpusii ce-i suntem noi, din veac.
Care, asijderi mortii insesi, intr-o poema de Cocteau, ucide prin killer-i, iar nu manu propria: "Rien ne sert de prier cette vieille statue,/ De savoir ses desseins;/ Car ce n'est pas la mort elle-mÍme qui tue./ Elle a ses assassins.
Sunt pur si simplu "ambetata" de asocierile tale fabuloase , de idei . Sa mai vorbim putin si despre literatura. Daca ,,pittura è cosa mentale", ce e literatura?
Literatura? Simplu: "cosa sentimentale" (in cazul ca esti Schiller; altminteri, daca nu esti Schiller, ci Goethe, ea, literatura/poezia è cosa naturale, semplice, ingenua, sincera, s.a.m.d.)
Cum sunt cuvintele?
Roase (de timp, de uz si de abuz), groase (ca si, desigur, dimpotriva), poroase, vaporoase, puturoase (la Arghezi) sau paroase (la acelasi, - la care pot fi si raioase), sfioase sau pioase, imperioase, taioase (precum niste coase), simandicoase, lunecoase, proaspat scoase (din scrierile lexicoase), aratoase, toase (ca zaharul sau sarea), vanitoase, atoase sau apoase, dar pompoase, vanjoase, joase, curajoase sau datatoare de angoase (ori, si mai rau, varandu-ti groaza-n oase), jegoase, artagoase, soioase, mangaioase, manioase, amoroase, fioroase, noroioase, noroase, generoase, geroase, sangeroase, serioase, neserioase, feroase, neferoase, ruginoase, feruginoase, rusinoase, s.a.m.d.
(Atentie: rima-n -oase NU e obligatorie!)
Cand tradeaza ele?
Ele, niciodata.
Noi le tradam pe ele.
Noi, - cuvintatoarele va-s' zica.
Noi tradam cuvintele, - Cuvantul (ce va fi fost la inceput).
Noi facem uz de juraminte strambe.
Noi nu ne tinem de cuvant.
Noi ne-am pierdut cuvantul de onoare: "Honneur des hommes, Saint LANGAGE" (o spune un poet, Paul Valéry).
Ni l-am pierdut odata cu onoarea, care scoboara sacrele cuvinte la rangul unei simple farse.
Noi profanam aceasta zestre imemoriala, venerabila si scumpa.
Noi folosim cuvintele aiurea.
Noi le deturnam, adesea, sensul, in ignobile, mai totdeauna, cifruri de ordin militar sau de spionaj.
Noi ne jucam, de multe ori, cu ele (nu ludic, ci iresponsabil), inducandu-i in eroare pe aceia care le iau, inca, in serios.
Noi nu ne tinem juramintele facute iubitei care ne astepta, ne mai asteapta, toata viata.
Noi, omenetul vreau sa spun, indiferent de hram sau masla, - noi, doar, putem sa fim sperjuri.
Unul de-al nostru, Charles Maurice de Talleyrand, a spus ca omului i-a fost dat cuvantul "pour déguiser sa pensée".
Noi facem caz de asa-zisa "criza a limbajului" sau "a comunicarii", cand, de fapt, acesteia din urma, ii preferam palavrageala, vorbaria vacua, taifasul, radotage-ul fara noima, die Gerede.
Noi suntem dusmanii lor? Ce cumplit!
Ele, cuvintele, pot fi, e drept, insuficiente, inapte sa traduca o puzderie de nuante sau de semitonuri, de senzatii gustative, de parfumuri, - de asta, insa, il avem pe Proust!
Ele pot fi capabile sa denumeasca, la indienii Cunas, din Panama, sa zicem, prin intermediul a paisprezece verbe, miscarile capului unui aligator. - Cu care iata-ne, intr-un limbaj strict tehnic, pe care nu avem cum sa-l tradam.
Ii tradam, insa, harul si verdeata, seva, savoarea si supletea limbajului cand, inlemnindu-l definitiv si birocratic, facem dintr-insul o lingua lignea: "O limba de lemn/ intr-o gura de lemn/ cu buze de lemn/pe-o figura de lemn/inclestata solemn/ ca un cleste de lemn/ care scoate solemn/ lungi piroane de lemn/ din mormanul de lemn/ de un rosu solemn/al tribunei de lemn;/ iar in gura de lemn/ cu buze de lemn/orice cui e un semn/ ascutit si solemn/ al strigarii de lemn/ al chemarii de lemn/ la noi fapte de lemn:/ un fierbinte indemn/ adresat de un lemn/ unor oameni de lemn/ intr-o lume de lemn/ care are consemn/ ca doar oua de lemn/ sa prajeasca solemn/in tingire de lemn/ fara, in ea, untdelemn/ pe o plita de lemn/ cu, sub ea, nici un lemn,/ lemn de foc, - foc de lemne/ de care, pesemne,/ de-a pururea demn e/ doar Stramba-lemne."
Au ceva in comun Don Quijote si Ostap Bender?
Nu m-am gandit la asta niciodata. Ingaduie-mi sa n-o fac nici acum.
Te sperie gregaritatea? Iti place mai mult izolarea?
La prima jumatate-a intrebarii, raspunsul este categoric da.
In ceea ce priveste izolarea, nu noi, pe cat cred eu, o alegem, ci ea alege-ne, de obicei, pe noi.
Nu ma refer, fireste, la recluziuni fortate: n-am cunoscut regimul carceral. N-am stat nici, baremi, la bulau, pe vremuri, "quand je faisais mon service militaire..." (Asa-ncepea - iti amintesti? - un hit, prin '68, al uneia, Rika Zaraï, starleta a "Cerbului de aur".)
Am cunoscut, e drept, pe dinauntru cateva posturi de militie, - dar nu la beci, cu sobolanii, ci la subsol, o data, cu o animatoare, care vorbea mai gros ca noi, colegii de o noapte,-ai ei.
In starea de veghe vezi ingeri sau demoni?
Nici, nici.
Imi poate, insa, fi urat.
Cand sunt extenuat (si, deci, precar, la minimum, adica, in privinta acuitatii senzoriale), mi-e, uneori, urat ca in copilarie, cand trebuia sa traversez, acasa, un hol lung de vreo 9 m.
(Fragmente din cartea in curs de aparitie "Cozerii in lila")