Oare ce deranjeaza mai mult la un politician? Ca minte? Sau ca minte prost?

Ludovic Orban si Adriean Videanu ne-au oferit, intr-un rastimp de numai doua saptamini, citeva instrumente extrem de utile in a-i evalua pe cei doi, in particular, dar si pe oricare alt politician, in general. Cazurile lor sint cu atit mai relevante cu cit fac parte din tabere politice adverse, deci ne ajuta sa deslusim un anumit algoritm al minciunii aplicabil si altor politicieni - ca doar n-o sa fim naivi sa credem ca intr-o parte sint numai ingeri si in cealalta numai draci.

Numitorul comun al celor doi e ca au mintit. Dar asemanarile merg mult mai departe. Ambii au mintit ca sa ascunda fapte ce nu pareau sa merite asta: Ludovic Orban, ca sa ascunda un aparent banal si explicabil accident rutier, iar Adriean Videanu, lipsa sa dintr-un Bucuresti inecat in troiene. Amindoi au negat initial faptele. Orban a declarat ca n-a fost nici un accident, iar Videanu a mimat telefonic prezenta in Capitala si si-a instruit purtatorul de cuvint sa declare ca „e pe teren, undeva in sectorul 5". Confruntati cu indiciile colectate de presa, care aratau contrariul spuselor lor, amindoi au sfirsit prin a-si justifica absenta - de la locul accidentului, respectiv de pe strazile Capitalei -, invocind „probleme personale" despre care nu vor sa vorbeasca.

Dar despre ce indicii vorbim? Cele mai solide au fost marturiile cel mai putin susceptibile de a fi fost prefabricate. In cazul Orban, apelul la Serviciul 112, care vorbea despre o victima, si marturia matusii presupusei victime, obtinuta prin atribuirea de catre reporter a unei identitati false, potrivit careia a existat o intelegere financiara intre ministru si parintii fetei acrosate. In cazul Videanu, o marturie credibila a fost afirmatia limpede a mamei sale, „Adriean e in strainatate", obtinuta tot prin atribuirea, de catre reporter, a unei false identitati.

In aceste zile am fost deseori solicitati, somati chiar, sa emitem o opinie referitoare la etica jurnalistilor care obtin informatii pe aceasta cale, a falsei identitati. N-o sa vorbesc in numele breslei, am sa emit doar opinia mea.

E perfect etic, cu doua conditii: daca informatiile nu pot fi obtinute altfel si daca scopul o merita. In cazurile in discutie, ambii demnitari si-au cladit aparent minutios veritabile baraje informationale, care n-au putut fi sparte decit prin mijloace atipice de investigatie. In ultima instanta, e si o chestiune de egalitate a armelor: de ce unui politician sa-i fie permis sa minta oricind si oricum, iar unui gazetar niciodata? Diferenta fundamentala e ca politicienii au mintit primii si cu scopul de a ascunde adevarul, iar ziaristii au mintit abia dupa aceea, cu scopul de a afla adevarul si de a-l publica.

In ce priveste scopul, au fost voci care au sustinut ca ambele fapte reprezinta mize minore, care nu merita un asa taraboi de presa. Asa e. Daca Ludovic Orban n-avea intr-adevar nici o emotie la intilnirea cu alcooltestul, accidentul sau, chiar si soldat cu ranirea usoara a fetei, abia daca merita o stire de citeva rinduri. In cazul lui Videanu, miza era inca si mai mica, din moment ce responsabili cu troienele sint primarii de sector. Amindoi insa au marit miza in momentul in care au ales sa ascunda adevarul. Pentru ca un politician care minte, indiferent de motiv, este intotdeauna si oriunde o miza cu adevarat majora.

Orban si Videanu au ales sa iasa din ecuatie invocind „motive personale" despre care nu vor sa vorbeasca. Ziaristii n-au cum sa-i forteze si au fost siliti sa faca pasul inapoi. Au ramas in brate cu indiciile, pe care le-au pus in ziare si pe sticla televizorului. Iar cea mai cistigata este opinia publica. Fiecare are acum la indemina toate optiunile ca sa zica, dupa cum ii convine: „A fost doar un banal accident, care-i problema?", „Ce-i, nu mai are voie omul sa plece in concediu?" sau „Au mintit".