Inghesuit intre Oscar si microscopul sub care il pune presa, regizorul Cristian Mungiu povesteste pentru Cotidianul care e pretul celebritatii internationale, cu atit mai costisitoare cu cit l-a impiedicat sa ajunga la premiile Academiei Europene de Film cu autobuzul.

Anul trecut, Cristian Mungiu a cucerit Europa. In 2008 se pregateste sa treaca Oceanul

L-am intilnit pe Cristian Mungiu, la sfirsitul anului trecut, la sediul Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucuresti. Era acolo, intre doua drumuri in strainatate, la lansarea documentarului „O luna cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile", realizat de Sorin Avram despre caravana „4, 3, 2" prin 15 orase ale Romaniei ramase fara cinematograf. Asaltat de jurnalisti, prieteni si colegi din lumea filmului, imi sugerase sa facem interviul „in tihna", prin e-mail. Cistigatorul celui mai rivnit premiu al Festivalului de Film de la Cannes vorbeste pentru Cotidianul despre ce a urmat dupa Palme d’Or, despre relatia sa cu regimul comunist si despre cum ar trebui sa recupereze cinematografia romaneasca perioada totalitara, dar si despre deceptiile pe care le-a trait in relatiile sale cu romanii dupa succesul sau.

Ce ti s-a intimplat, ca sa spun asa, dupa ce ai cistigat la Cannes?

Imediat dupa decernare am intrat in protocolul pregatit pentru cistigatorul Palme d’Or, oricine ar fi fost el: intrari in direct pentru televiziunile franceze, conferinta de presa, sedinta foto oficiala cu trofeul si, pe fiecare culoar, discutii cu presa care nu primise acreditari in sala oficiala de conferinte. Am sfirsit acest protocol cam trei ore mai tirziu dupa o interventie la Realitatea TV. Era cam ora 11 seara si m-am trezit dintr-o data in strada in fata Palatului festivalului, fara nevasta, echipa, trofeu si papion pe care le ratacisem in maratonul ultimelor ore. Pina la urma am ajuns la petrecerea oficiala, unde ne-am salutat cu ceilalti competitori si cu organizatorii festivalului si unde agentul meu de vinzari a venit dupa ce se urcase intr-un palmier pe croazeta si smulsese o creanga adevarata de palmier pe care mi-a daruit-o. De acolo ne-am deplasat la o petrecere privata unde urma sa sarbatorim trofeul, dar unde am sfirsit prin a intra in direct pentru un canal de stiri rusesc. Am baut apoi sampanie pe plaja, amintindu-ne prima noastra descindere la Cannes cind, tot pe plaja, ne intrebam daca vom mai ajunge vreodata pe acolo.

Si dupa fiesta?

In lunile care au urmat am fost invitat in foarte multe tari si la foarte multe festivaluri, dar am ales sa merg doar atunci cind prezenta mea era asociata cu promovarea generata de lansarea filmului in cinematografe: am fost la Wroclaw in Polonia, la Sarajevo, unde m-am intilnit cu regizorul Alexander Payne, doua zile la Roma pentru lansare, o saptamina la Paris, de asemenea pentru lansare, la Telluride in Colorado, pentru o zi in Mexico City, unde au venit la conferinta de presa peste 100 de ziaristi, apoi la Toronto, pentru cel mai mare festival nord-american. Dupa lansarea filmului in Romania, am plecat la San Sebastian sa primesc Premiul Fipresci pentru Cel mai bun film al anului 2007, la New York, unde dupa proiectie ne-a asteptat Faye Dunaway ca sa vorbeasca cu noi despre film, de acolo am plecat in Coreea, la Pusan, unde am fost in juriu imprietenindu-ma cu Goran Paskalievic. Promovarea filmului in Statele Unite a continuat cu prezente la festivaluri in Los Angeles si Washington, iar in Europa am participat la campanii de promovare in Ungaria, Austria, Elvetia, Danemarca, Suedia, Norvegia si Finlanda, unde provocarea organizatorilor a fost o baie in Marea Baltica, la zero grade, dupa iesirea dintr-o sauna la 100 de grade... In mod miraculos am supravietuit. In Asia am promovat filmul pentru lansarile din India si Taiwan, dupa care am zburat direct la Berlin pentru premiile Academiei Europene si am incheiat calatoriile pe 2007 cu un drum in Israel, unde am fost primiti cu foarte multa caldura.

In ce fel s-a schimbat perceptia celor din jur asupra ta dupa ce ai primit Palme d’Or? Prieteni, colegi, politicieni...

Am trecut prin multe in perioada asta, dar e prea devreme sa vorbesc despre unele lucruri. Poate mai incolo, intr-o carte. In orice caz, am fost foarte dezamagit sa constat ca, in ciuda eforturilor uneori coplesitoare facute in toata aceasta perioada de a raspunde cumva fiecarei solicitari, cei carora n-am reusit sa le raspund imediat nu le-a trebuit mai mult de o ocazie ca sa considere ca mi s-a urcat la cap. Cind vine in asemenea cantitati, atentia celor din jur devine uneori agresiune si daca incerci sa-ti ocrotesti din cind in cind viata personala si timpul pentru tine, oamenii reactioneaza foarte egoist. Eu am pretentia ca nu m-am schimbat, situatia in sine in care sint s-a schimbat.

Cind ne-am vazut ultima oara, la lansarea documentarului despre caravana „4,3,2", erai la fel de discret cum te-am cunoscut acum trei ani, cind am filmat la campania Cotidianul. N-am vazut, cu alte cuvinte, nimic care sa-mi fi spus: „Mai, omul asta a cistigat Palme d’Or". Totusi, cum si in ce masura te schimba un astfel de premiu? Cum gestionezi acest succes?

Ti-am zis, eu nu am senzatia ca m-am schimbat in vreun fel. Nu am perceptia propriei mele persoane in situatia data. La Berlin, la decernarea premiilor Academiei, eram gata sa merg la ceremonie cu autobuzul si, dat fiind ambuteiajele, s-o iau pe ultimii 100 de metri pe jos, insa de fiecare data Anamaria Marinca mi-a atras atentia ca nu e cazul si avea, intr-adevar, dreptate, n-ar fi fost potrivit. Cred cumva ca talentul e conditionat de o anume umilinta in a-l intimpina si nu uit asta niciodata - nu ti se cuvine nimic pe lumea asta.

Cristian Mungiu alaturi de actrita Laura Vasiliu,
la o conferinta de presa de pe Croazeta
Foto: Reuters Cite interviuri ai acordat dupa Cannes, afara si in Romania? Zeci, sute, nu stiu exact. Au fost cert peste 30 de zile de interviuri, uneori cu opt ore de lucru pe zi, cu 10, 15 intilniri. La un moment dat, la Los Angeles, am avut 32 de interviuri intr-o zi, altele au fost ca niste simultane la sah cu cite sase-opt ziaristi odata, la aceeasi masa, vreme de doua ore. Epuizant. La Los Angeles, in primele doua ore am avut interviuri pentru televiziuni si site-uri de cite sapte minute fiecare. Cind reduci comunicarea la un asemenea interval, totul devine formal, nu ai cum sa comunici nimic important, mitraliezi niste informatii promotionale obligatorii si atit si ai senzatia ca si tu iti faci treaba la fel ca si ziaristul, fara sa pui cine stie ce suflet. Mi s-a intimplat ca la o asemenea sesiune de interviuri un ziarist sa faca o introducere foarte lunga, care a culminat cu intrebarea: „... deci, cum e posibil sa faci un asemenea film intr-o tara catolica?". Iar cind i-am zis ca sintem ortodocsi, din cauza ca oricum mai aveam doar citeva minute pentru interviu, a zis - „sau, ma rog, ortodoxa"...

Ce virsta aveai in ‘87, cind se petrece actiunea filmului?

Aveam 19 ani si ma rasesem in cap, intr-un moment in care eram destul de dezorientat in viata. Citeva zile mai tirziu s-a dat o amnistie generala, asa ca vreo luna am mers singur pe trotuar...

In ce masura erai familiarizat cu subiectul inainte de 1989? Ai avut cunoscuti care au trecut prin experienta unei intreruperi de sarcina?

Aveam, din nefericire, cam aceeasi perspectiva asupra lucrurilor pe care o aveau majoritatea celor de virsta mea in epoca respectiva, considerind sarcina ca un accident nefericit si cautind solutii de a scapa de „problema" fara a fi „prinsi".

Cum te-ai documentat pentru film?

Filmul porneste de la o intimplare care, strict epic, s-a desfasurat destul de aproape de ceea ce se vede in film. Ceea ce e fictional tine mai degraba de motivatiile si de biografiile personajelor. In buna masura am stiut tot timpul ca filmul va urmari structura intimplarii pe care o stiam eu, insa am vorbit cu foarte multi oameni si am aflat foarte multe povesti dramatice determinate de avorturi din perioada comunista.

Care a fost cea mai dura experienta personala pe care ai trait-o in regimul comunist? Cind l-ai simtit cel mai violent?

Nu mai stiu citi ani aveam, dar stateam impreuna cu bunicul meu la o coada din aia in care oamenii se omorau intre ei ca sa ajunga sa cumpere ceva de mincare invatindu-te ca civilizatia e o pojghita foarte subtire la suprafata lucrurilor, iar bunicul meu mi-a dat o hirtie de cinci lei in care a invelit doua monede de un leu. Nu aveai voie sa cumperi mai mult de un kilogram de malai, iar cei doi lei in plus erau un fel de mita pentru vinzator ca sa ne dea pe tacute o jumatate de kilogram in plus. Vinzatorul a primit cei doi lei in plus de la bunicul meu, insa nu si de la mine, stabilind cumva limita principiilor lui morale in a nu lua mita de la copii, drept pentru care a scuturat energic bancnota de cele doua monede, zicindu-mi ca asta e regula - un kilogram de persoana ca sa ajunga pentru cit mai multi flaminzi...

Insa, privind inapoi, am identificat in lipsa completa a oricaror indoieli ale noastre in privinta avortului unul dintre cele mai ingrozitoare consecinte ale traiului sub comunism.

Ce crezi ca a ramas neexploatat, major, din acea perioada in cinematografia romaneasca?

Cred ca abia recent am inceput sa vorbim despre perioada respectiva pe tonul potrivit si ca in anii ‘90, din lipsa de talent si pricepere, din precipitare si din lipsa de perspectiva s-au facut o gramada de filme proaste dedramatizind istorii personale care meritau alta abordare.

O sa mai reiei subiecte din comunism?

Nu stiu. In orice caz, nu imediat. Doar produc celelalte episoade din seria „Amintiri din Epoca de Aur", insa tonul acestor scurtmetraje e foarte diferit - implicind mult umor - tocmai ca o cale de a arata ca aceeasi perioada istorica poate fi recuperata in moduri foarte diferite si totul e o chestie de perspectiva si de ton.

Amicii din strainatate se tot pling ca filmele romanesti de dupa 1989 sint cam socante, crude. Cum crezi insa ca ar arata un „Good bye, Lenin!" in varianta romaneasca sau à la Cristian Mungiu? Cum ai face tu un astfel de film, cu o abordare oarecum pozitiva a comunismului?

Nu as face un asemenea film, considerind nu doar cliseistic, dar si foarte facil acest gen de a face cinema. Incercarea mea a fost de a ma pozitiona complet opus lui „Good bye, Lenin!" si de a spune o poveste din perspectiva cuiva care traia pe vremea cind ne inchipuiam ca vom muri sub comunism.

Ca sa faci o enumerare a obiectelor si a situatiilor uitate din copilaria noastra exista Internetul, toata metaforoida aia cu Lenin care zboara prin aer fiind la nivelul cultural al unui absolvent la seral. Ma intereseaza acum un alt nivel de adevar la care poti ajunge prin cinema.

Premiul Societatii Nationale a Criticilor de Film din SUA Pelicula lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 saptamini si 2 zile" a fost aleasa de Societatea Nationala a Criticilor de Film din SUA, ce reuneste cei mai cunoscuti critici din tara, drept Cel mai bun film intr-o limba straina, informeaza hollywoodreporter.com, preluat de NewsIn. Filmul, premiat la Cannes 2007 cu Palme d'Or, a depasit in optiunile criticilor „Le Scaphandre et le Papillon" de Julian Schnabel si „Persepolis" de Vincent Paronnaud si Marjane Satrapi, cu care concureaza si pentru Globul de Aur. Membrii Societatii Nationale a Criticilor, care s-au intilnit simbata la un restaurant din New York pentru a-si alege pentru a 42-a oara premiantii anuali, a considerat drept Cel mai bun film din 2007 productia „Scandalul petrolului" („There Will Be Blood"), bazat pe romanul lui Upton Sinclair „Oil!", iar realizatorul sau, Paul Thomas Anderson, a fost numit Cel mai bun regizor. Dintre cei 61 de membri ai societatii, numai 41 au votat la actuala editie a premiilor.

DVD cadou de sarbatori Cu ocazia sarbatorilor de iarna a fost lansata o serie limitata a DVD-ului cu filmul „4 luni, 3 saptamini si 2 zile" regizat de Cristian Mungiu. Pelicula cistigatoare a Premiului Palme d’Or din 2007 este nominalizata la Globurile de Aur si este propunerea Romaniei la Premiile Oscar 2008. Filmul este comercializat in limba engleza, sub numele „4 months, 3 weeks and 2 days", fiind varianta internationala a DVD-ului, cu subtitluri in 4 limbi: engleza, franceza, italiana si germana. Filmul include ca bonus singura secventa neinclusa in varianta pentru cinematograf a filmului (secventa suplimentara ii are in distributie pe Laura Vasiliu si pe Costica Babii si ofera o perspectiva asupra unui anume gen de educatie si de relatie parinti - copii des intilnit in cazul "decreteilor"). DVD-ul se comercializeaza in magazinele Diverta si in librariile Carturesti si Humanitas.

Time and money Filmarile la pelicula „4 luni, 3 saptamini si 2 zile" regizat de Cristian Mungiu au durat aproape 40 de zile, bugetul total al productiei depasind suma de 700 de mii de euro.

Notele de productie ale regizorului despre „4, 3, 2", pe www.cotidianul.ro/select