Are 45 de ani, e scriitor, profesor, scenarist si, mai nou, regizor. In limba romana i-a aparut, la Editura Polirom, romanul "Suflete cenusii", pentru care a fost recompensat cu Premiul Renaudot in 2003. In 2007 a obtinut Premiul Goncourt des lycéens pentru "Le rapport de Brodeck", care va fi publicat tot de Polirom. Intr-o vizita la Bucuresti prilejuita de lansarea cartii "Suflete cenusii", Philippe Claudel a vorbit, pentru Cotidianul, despre cum l-a afectat succesul, de ce este fascinat de razboi si cit de mult tine la normalitate.

In mai putin de 10 ani, ati publicat peste 10 carti. Cum ati reusit sa pastrati acest ritm, din moment ce nu va dedicati 100% scrisului?

Dintotdeauna am facut mai multe lucruri in acelasi timp. Sint profesor, scriu carti si scenarii, plus ca tocmai am facut un film. Pe de alta parte, cele 10 carti sint numai cele de fictiune, pentru ca, de fapt, am scris 23 de carti in ultimii zece ani. Pe linga romane, am publicat si volume de texte insotite de fotografii, de imagini realizate de amici de-ai mei, fotografi sau pictori. Imi place sa fac lucruri diferite, nu pot sa ma dedic unui singur proiect.

Faptul ca aveti mai multe ocupatii va ajuta in activitatea de scriitor? Sau scrisul va foloseste in munca de profesor?

N-as zice, cred ca sint lucruri diferite. Doar ca munca de profesor ma ajuta sa pastrez legatura cu ceea ce-mi place sa numesc "viata adevarata": cunosc oameni noi, ma aflu printre tineri. Spun asta pentru ca munca de scriitor te condamna, oarecum, la izolare, la singuratate, la ruptura de realitate. Cam la fel stau lucrurile si in cinematografie: nu esti izolat, lucrezi intr-o echipa de vreo 50 de oameni, insa in acelasi timp nu duci o viata normala. Pe de alta parte, literatura nu inseamna doar izolarea scrisului, ci si cea a publicitatii, cu toate calatoriile de promovare a cartilor. Aici, la Bucuresti, n-a fost nici o problema pentru ca am stat trei zile si intr-o dupa-amiaza am putut sa ies si sa ma plimb prin oras. De cele mai multe ori, cind sint in strainatate, stau vreo doua zile intr-un hotel si vine cite un jurnalist la fiecare jumatate de ora, nu se poate zice ca asta e o viata normala.

Adica vreti sa spuneti ca toate diferitele fatete ale vietii dvs. nu sint normale, in sine, dar impreuna formeaza o existenta normala?

De ce nu? Serios acum, eu unul incerc sa duc o viata normala, iar legatura dintre aceste parti ale existentei mele este familia. Chiar daca la Bucuresti am venit singur, de obicei calatoresc impreuna cu familia. Sint un nomad, dar in familie: sotia si fiica mea ma insotesc si ma ajuta sa duc un trai normal.

Tocmai ati spus ca vreti sa pastrati legatura cu "viata adevarata". Asta va inspira atunci cind scrieti?

Eu cred ca orice parte a vietii este o sursa de inspiratie pentru un scriitor, care e ca un fel de burete ce absoarbe momente si evenimente dintre cele mai diverse, de la lecturi, intilniri, reverii, experiente traite, iubiri si dezamagiri, viata politica a unei tari, razboaiele din lume. Scriitorul e un om ca toti oamenii, traieste la fel ca si ceilalti, numai ca aceste experiente de viata sint apoi distilate intr-o carte sau alta. Ca atunci cind culegi fructe si le supui distilarii ca sa le transformi in alcool. De fapt, asta e literatura: este alcoolul distilat al vietii.

Si cit de mult v-a influentat succesul din ultimii ani aceasta stare de normalitate?

Adevarul este ca destul de mult. Oricit de benefic ar fi, te dezechilibreaza si schimba anumite lucruri: lumea te priveste altfel, trebuie sa calatoresti daca ti-au fost traduse cartile intr-o tara sau alta. Pe de alta parte, si succesul se poate trai cu mult calm si seninatate, daca il relativizezi, daca iti spui ca ai avut pur si simplu noroc, dar ca totul ar putea disparea la fel cum a aparut, iar peste citiva ani te-ai putea trezi uitat de toata lumea.

Si pe dvs, in mod direct, cum v-a afectat celebritatea? Ati primit niste premii literare importante, aveti mii de fani, calatoriti destul de mult...

Da, toate astea sint adevarate, insa pe dinauntru am ramas neschimbat. Cred ca norocul meu a fost sa cunosc succesul la o virsta matura, spre 40 de ani, cind n-a mai putut sa ma schimbe. Pentru mine, aspectul cel mai negativ al succesului este ca te izoleaza si mai tare: pe linga ce spuneam mai devreme, sa nu uitam de gelozii si de invidii. Iti vine din ce in ce mai greu sa stabilesti legaturi cu ceilalti. Si cind ma abordeaza cineva, ma intreb imediat: o face pentru ca chiar vrea sa ma cunoasca sau pentru ca numele meu e deja cunoscut?

Celebritatea dvs. a atins un punct culminant o data cu succesul urias al romanului "Suflete cenusii", a carui traducere in romana v-a si adus aici. De ce ati abordat, din nou, subiectul razboiului? Nu poate fi o intimplare ca regasim aceasta tematica in multe dintre romanele dvs.

Pe de o parte, conteaza mult ca m-am nascut in estul Frantei, in Lorena, intr-o zona puternic marcata de razboaie: fie ca vorbim de conflictul franco-prusac din secolul XIX sau de cele doua razboaie mondiale, aceasta regiune s-a aflat oarecum in mijlocul ostilitatilor. Asadar, in memoria familiei mele, a oraselului in care locuiesc si a intregii zone ramin urmele razboiului: pina si in zilele noastre poti iesi la o plimbare prin padure si dai peste transee si resturi de obuze, acoperite de vegetatie, dar inca vizibile. Exista cimitire peste tot, cu mii de cruci, zeci de mii de oameni sint inmormintati in imprejurimile oraselului meu.

Asadar, recurenta acestei teme se datoreaza experientei familiei dvs. si locului in care traiti?

Da, mi se pare si normal. S-o luam asa: din orasul meu fac o ora cu masina pina la Verdun, iar daca merg in sensul opus, intr-o ora ajung la Struthof, unde se afla singurul lagar de exterminare de pe teritoriul francez, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Lumea nu prea stie, dar da, a existat un lagar de exterminare in Franta. Eu locuiesc intre aceste doua locuri, iau uneori am senzatia ca viata mea s-a desfasurat, macar geografic vorbind, intre cele doua mari orori ale secolului XX, probabil ca de asta sint hipersensibil la tematica razboiului.

Adica e ceva conditionat doar de trecut?

Fireste ca nu, adica nu cred ca exista cineva care sa nu vada ororile care se intimpla astazi. Daca deschizi bine ochii, iti dai seama ca razboiul e inca pretutindeni. Noi avem noroc, in Franta sau in Romania, sa traim in pace, dar daca ne-am naste azi in Irak, Cecenia, Liban sau in Darfur, am trai in niste tari transformate de razboi.

Si ce reactii, ce mesaje primiti din partea cititorilor?

Aici sa stiti ca se intimpla ceva surprinzator: eu scriu carti triste care se bucura de succes. Or, mie asa ceva mi se pare foarte ciudat: in Franta, de pilda, cartile cu priza la public sint usurele, nostime, cu final fericit, pe cind eu vin cu niste povesti serioase, tragice, care te fac sa-ti pui niste intrebari incomode. Cind ma intilnesc cu cititorii, ei insisi se declara surprinsi de efectul subjugator al acestor carti triste asupra lor.

Si ce se intimpla cu acele intrebari incomode pe care le induce textul?

Nici cititorii obisnuiti cu lecturile usoare nu le pot evita. Oamenii trebuie sa se gindeasca si la lucruri mai putin placute, cred ca ceea ce ii atrage la cartile mele e ca ii obliga, intr-un fel, sa reflecteze la anumite subiecte la care nici nu s-ar gindi, in mod normal. Aceasta e, pe de o parte, si menirea artei, a literaturii. Sa-l faca pe om sa-si paraseasca starea de calm impus, sa nu mai spuna: eu sint bine mersi intr-o tara bogata, exista niste mici probleme, pe ici pe, colo, dar nu-i nimic grav. Aceste carti te fac sa nu mai privesti doar drept inainte, ci sa te uiti putin si in jurul tau, sa te gindesti mai mult la cei din jur.

Ati scris scenariul pentru ecranizarea "Sufletelor cenusii", iar acum ati terminat primul dvs. film ca regizor. Cum v-ati hotarit sa treceti la regie si despre ce e vorba in acest film?

Se numeste "Il y a longtemps que je t’aime", am scris scenariul acum doi ani, iar cind l-am terminat, mi-am zis: pe acesta o sa-l transform eu in film sau nu-l dau nimanui. Pentru ca parca vedeam deja in fata ochilor o parte din munca pe platou: scene, planuri, unghiuri, miscari ale camerei si nu voiam ca un regizor sa intervina asupra ideilor mele.

Si cum a fost experienta de regizor, mai ales avind si staruri pe platou, precum Kristin Scott-Thomas?

In nici un caz usoara. E greu sa faci filme si e scump, mai ales. Iti trebuie o gramada de bani pentru o gramada de lucruri. Filmul acesta nu a costat mult, insa a trebuit sa gestionez totusi 4 milioane de euro. Kristin n-a cerut prea multi bani, era interesata de proiect si si-a dat seama ca nu poate pretinde onorarii hollywoodiene. Insa, revenind la buget, oarecum m-am simtit vinovat, gindindu-ma ca aruncam toti banii aceia pentru o idee care-mi trecuse mie prin cap, ca toti oamenii de pe platou lucrau ca sa-mi vad eu visul cu ochii.