Reteta sarbatorilor televizate: romani lipiti cu ochii de premiile mici, cu sufletul de standarde marunte si cu speranta pusa la gramada.

Fotbalisti, manelisti, cintareti sau actori ratati in ani si ani de esecuri succesive, prizonieri ai unui succes irepetabil si aproape uitat, tot soiul de vedete de-o zi, resapate in fel si chip, emisiuni „festive" in care toti cei de mai sus sint chemati sa se dea in stamba, citeva filme mai de Doamne ajuta si decolteuri generoase la stirile sportive. Daca 2007 ar fi fost, din orice punct de vedere si pentru orice domeniu, cel mai bun an, acestea sint premiile care il garnisesc. Cel putin in Romania. Premii mici pentru standarde marunte.

Indicatori economici care mai de care mai dichisiti arata cum au crescut salariile, in medie, cu citeva zeci de lei, cum pensiile sint marite si ele, cum saracia a scazut, tot in medie, prin introducerea unor noi potentati in ecuatia matematica a stabilirii bilantului bunastarii la sfirsit de an.

Exista chiar ideea ca primul an de dupa aderarea la UE este cel mai bun, tocmai din aceasta cauza: pentru ca a fost primul an european. Cautarea cu inversunare a motivelor de sarbatoare se detaseaza in acest fel in cea mai buna dovada a mediocritatii in care Romania luata la gramada invata sa inoate la categoria „citeva sute de ani lungime" - spate. O gramada care il contine si pe Mailat, romul care a pus pe jar Italia, si Guvernul, care a zamislit pe banda rulanta clienti pentru Parchet, si primari ce au facut din traficul urban un calvar medieval, si infractori, si oameni de stiinta. O gramada in care daca ai intrat, iti compromiti sansele de a te gindi la anul care a trecut ca fiind „cel mai bun".

Clasamentele de acest gen, precum emisiunile expirate transmise vara de pe litoral, nu au facut altceva decit sa infierbinte imaginatia celor ce nu au fost niciodata „cei mai buni" pe cont propriu, a celor care cred ca pot reusi sa intre in categoria invingatorilor daca se lipesc de un tren bun, de o masina rapida, de efortul cuiva anume.

Si astfel, lipiti cu ochii de premiile mici, cu sufletul de standarde marunte si cu speranta in gramada celor multi, prinsi ore-n sir la cozi infernale intru ghiftuire, grupul celor ce din 1970 pina acum au avut numai ani buni, dar, paradoxal, au dus-o mai mereu prost, sta pitit in spatele unei negari continue si al unui imens potential pentru organizatorii de sarbatori televizate.