Nu-mi place sa fac clasamente de sfarsit de an si-n locul lor aleg mereu sa descriu oameni, intamplari si emotii care, intr-un fel sau altul, mi-au ramas in minte in avalansa de informatii care vine peste mine zi de zi. Astazi partea intai: chestiuni reparatorii.   Aprilie. Premiile UNITER. Pentru prima data am fost foarte "inside" la o ceremonie de acest gen; nu ca spectator ori jurnalist (caci asta am mai trait la multe alte ceremonii), ci simtind emotiile pe care le traia unul dintre nominalizati, prieten pe care-l insoteam la gala. Care nominalizat s-a dovedit a fi si unul dintre marii castigatori ai serii (Radu Afrim a castigat pentru a doua oara consecutiv premiul pentru cel mai bun regizor), asa ca seara a fost cu adevarat memorabila. Ca si pamfletul publicat peste cateva zile de Andrei Serban, in care mi se acorda ceva spatiu si atentie veninoasa, desi nu-mi aduse­sem nici o contributie la acele evenimente. Pentru pamfletul respectiv, scuzele reparatorii au venit pe mail sase luni mai tarziu.   "4, 3, 2" dupa Cannes. August. La o zi dupa ce Giuseppe Tornatore, unul dintre cei mai iubiti regizori italieni de film, fusese agresat si furat de doi romani, in cartierele Romei se instalau bannere uriase cu "4 luni, 3 saptamani si 2 zile". Daca erai turist in Italia, parea ca filmul repara putin din rusinea generata de romanii agresivi si nu foarte educati. Versiunile italiene ale revistelor Vogue si Marie Claire aveau cronica principala cu filmul lui Cristian Mungiu, acordandu-i spatii largi si cuvinte mai mult decat frumoase. La Bucuresti, o parte dintre jurnalisti scria despre acelasi film ca nu e mai bun decat altele din productia locala a ultimilor ani si ii cauta nod in papura. Patru luni mai tarziu (cam ca in titlul peliculei), toate revistele mari de specialitate din lume puneau "4, 3, 2" in clasamentul celor mai bune filme ale anului, iar echipa lui Cris­tian Mungiu aduna peste 30 de premii si o nominalizare - uriasa - la Globurile de Aur. Iar televiziunile romanesti considerau informatia mai putin importanta decat un viol la Calarasi. La inceputul acestui an, inca mai sper la cronici reparatorii din partea colegilor de breasla.   Septembrie. Sibiu. Cu domnul Silviu Purcarete in biroul sau, amplasat temporar in Teatrul Radu Stanca. "Daca visam sa construim piramide cu munca noastra de regizori, nu facem decat sa devenim ridicoli", mi-a spus aprinzandu-si tigara de la tigara, dupa ce s-a declarat stresat de orice intalnire cu jurnalistii. Mi-a placut tare mult intalnirea; naturala in gesturi, dincolo de vorbele putine si raspunsurile care veneau greu. Era emotia unui om bonom, cald, care mi-a povestit - printre altele - ce gatise pentru prieteni cu cateva zile in urma. Doua saptamani mai tarziu, cand am vazut Faust-ul regizat de domnia sa am suferit ingrozitor. Era o piesa foarte rafinata vizual, dar cu foarte putina emotie. Asa ca mi-ar fi placut sa raman doar la intalnirea din birou. De dragul acelor momente as fi vrut sa pot scrie o cronica reparatorie la primele mele comentarii despre piesa domniei sale. Din pacate, cred si acum ca a fost (doar) un spectacol pentru Disneyland. Saptamana viitoare, alti oameni si alte faze din 2007.