Singurele ocazii in care concluzia garantata despre izolarea Romaniei s-a trezit bruscata au fost aberatiile: Nadia, bita minerilor, Ilie Nastase, Hagi. Toti explicabili prin aparitia unui gest eruptiv si atipic.

Sansa noastra de notorietate a depins de exceptia josnica sau geniala. Toate lucrurile pentru care am fost luati in seama au ajuns in lume prin violenta sau prin supradotare nativa. Niciodata ca produs al unei societati pregatite sa deschida conversatia de la inaltimea sau noutatea propriilor valori.

Succesul lui Cristian Mungiu, cu „4 luni, 3 saptamini si 2 zile", e, dimpotriva, amprenta unei generatii rabdatoare si optimiste. Mungiu, Puiu, Nemescu, Muntean, Caranfil, Porumboiu au lucrat, de la inceput, in afara sistemului de stat. Refuzati administrativ, regizorii Grupului 432 au fost confirmati de timp. Mai bine zis de schimbarea directiei timpului, de acea curbura a societatii si a culturii pe care birocratiile nu o inteleg, o boicoteaza si o subestimeaza.

Marele Premiu de la Cannes a semnalat mai clar si - asa cum ne place noua, romanilor - cu panas occidental momentul in care tranzitia a luat sfirsit. Romania nu mai e locul in care nu se intimpla nimic altceva decit stim noi intre noi, ci un spatiu care nu ne mai apartine total. O patrie intacta care se universalizeaza si incepe, astfel, sa tina de o umanitate generala, nu de un aranjament abuziv intern. Romania devine inteligibila. Europenii (si in curind, americanii) care au premiat si vor mai premia filmul ne-au putut intelege. Am devenit compatibili.

Insa adevarata izbinda e acasa. In interiorul unei culturi care isi vede spulberate alibiurile si prejudecatile. Filmele lui Mungiu si ale colegilor lui sint un de-ajuns! care izbeste salutar. O cultura care a ajuns sa se confunde cu propria incoerenta lirico-patriotica e inlocuita de un fel de a vorbi si de a gindi lucid, economic, direct. „4 luni, 3 saptamini si 2 zile" e primul produs strict romanesc, prima ocazie in care a face ceva in Romania nu mai presupune toate defectele noastre publice. Mungiu nu da lectii, nu e patetic, nu se victimizeaza. E pur si simplu real, lapidar, coerent. Si prin asta e critica devastatoare a marelui nostru subprodus national: logoreea cu „deci" in cap si fara coada.

De ce filmul? Pentru ca lumea noastra e si va mai fi vizuala. Ne-am nascut in decembrie ’89, in cursul unei transmisii tv trucate. Apoi am pierdut literatura. Avem in continuare eseu si jurnalism, de fapt, un singur si mare comentariu. Insa literatura a disparut. Cartarescu nu e o exceptie, ci un subgen literar al filmului. In rest, lumea romaneasca nu va scapa de proletarizarea festiva prin fotbal si televiziune. Amindoua sint o forma vasta de ignorare simultana, in grupuri enorme. Mungiu a pus in locul ei o emotie care vorbeste si gindeste realist. Acest asalt poate readuce la viata o cultura obisnuita sa se jurizeze provincial, sa se masoare numai cu ea insasi si sa-si acorde lauri cu spatele la restul lumii. Mungiu si Grupul 432 sint inceputul sfirsitului palavrelor romanesti.