Viata unui reporter are si o fata ascunsa opiniei publice: aceea a subiectelor ratate dintr-un motiv sau altul. Un reporter al Cotidianului si-a facut un astfel de bilant pe anul ce tocmai se incheie.

La intrarea in Ringhilesti, judetul Botosani, teintimpina o contradictie in termeni In 2007 am scris citeva reportaje bune, pe altele le-am scris cu pasta uscata in pix, iar pe citeva nu le-am scris deloc. Acestea din urma ar fi fost poate cele mai reusite daca, dintr-un motiv sau altul, nu le-as fi ratat. Era cit pe ce sa scriu un senzational reportaj-ancheta despre braconajul transfrontalier. In Republica Moldova, nici mistretii nu au ce minca. Trec Prutul inot dincoace, in Uniunea Europeana, isi fac plinul cu papusoi romanesti si se intorc in huceagurile lor, unde granicerii moldoveni nu le tulbura siesta: n-au nici ATV-uri, nici jeepuri Nissan Patrol, ca ai nostri, nici benzina sa patruleze cu GAZ-urile lor. Porcii plimbareti nu-s in evidenta ocoalelor silvice din Romania. In citeva sate de la Prut, din Botosani si din Iasi, politia de frontiera a gasit mistreti extracomunitari - s-a dovedit dupa urme -, prinsi in laturi. Le pusesera taranii ca sa-si apere recolta.

Mi-am luat un pix mare la mine, potrivit pentru un subiect atit de generos, si da-i bataie spre Iasi, unde trebuia sa ma intilnesc cu un granicer dispus sa-mi dezvaluie, sub anonimat, de ce e tolerat braconajul si pe ce mese inalte ajung mistretii, ba si caprioarele. Ca sa ajungem la intilnire, nici nu oprim sa mincam, iar Lari, soferul, calca acceleratia pina da de-o amenda. S-a dus o diurna. Chiar ii parea rau dupa banii aia, asa o fata de om nacajit avea ca la al doilea radar politistul numai s-a uitat la el si l-a iertat.

Suna omul nostru - ca de fiecare data, de pe un numar ascuns. Zice sa ne intilnim in Tirgu Frumos, e mai sigur decit in Iasi. Devine tot mai palpitant! Ajungem in tirg noaptea, ploaie cu galeata, bezna ca-n sinul dracului. Gasim cu greu hotelul, locul de intilnire. Cum soferul pica de somn, ne si cazam acolo. Domnul Agavriloaie, administratorul, surprins ca are clienti, ne aduce niste sarmale si vorbeste tare cu noi, ca sa nu auzim ca la parter e o nunta, iar la etaj, discoteca.

Trece de miezul noptii, ora misterioasei intilniri, dar omul nostru nu apare. Lari nu poate sa doarma, ii tot sare perna de sub cap din cauza tropaielii si a magaoilor care nu mai tac pina-n zori. Fiindca tot nu puteam dormi, plecam pe la 4.00 dimineata spre Iasi, sperind ca va suna sursa pentru o noua intilnire. Si chiar suna peste citeva ore, mii de scuze, bolboroseli, hai ca ne vedem deseara, gasiti un loc mai retras…

Gasim un fel de motel intr-o vie de linga Iasi, un fost camin pentru muncitorii sezonieri. Toate usile deschise, dar nici tipenie de om pe-acolo. Ma iau dupa un uruit de motor si dau de o femeie care da cu aspiratorul. Cind se intoarce, imi ramin cuvintele in git ca sarmalele de la Tirgu Frumos: era cea mai mustacioasa femeie pe care o vazusem vreodata pe viu sau in filme. Fiind si eu neras, ne-am imprietenit repede. Doamna s-a oferit chiar sa ne aduca mincare de acasa - noi eram singurii clienti. Bine, dar o sa mincam seara, cind ne intoarcem de pe teren. Mai tirziu, cind suna granicerul, stabilim intilnirea pe seara, la motelul proletar din vie. Seara, pe doamna cu mustata ia-o de unde nu-i. Ne intimpina un domn, si el cu o mustata groasa, cazaceasca. Habar n-avea de noi. Cum asa?, zic eu, ca doar am stabilit dimineata cu o doamna… Flamind, nedormit, nervos, ma avint in descrieri hiperbolice ale femeii cu mustata. Si da-i si turuie despre cea mai mustacioasa femeie din lume. Taras Bulba isi rasuceste mustata nervos si, cind mai raresc eu cu metaforele, se uita in jos, la bita cu care pazea motelul pustiu, si zice: „Stiu, domnule, e nevasta-mea!".

Ei, cum sa raspunzi la telefon din fuga? Tocmai atunci s-a gasit misteriosul sa telefoneze. A sunat iar, peste citeva minute, dar era asa de beat ca n-am putut intelege decit ca copchiii… ca fumeia… hic!... ca nu se mai baga. Pot doar sa banuiesc ce l-a facut sa dea inapoi. Pina la urma am facut o mare brinza din subiectul asta, in sensul ca prin satele de pe Prut n-a vrut nimeni sa vorbeasca despre calitatea carnii de mistret basarabean, iar Lari, ametit de foame, a cumparat de la un cioban beat un cas cit roata carului. Carul cu boi care, la Ringhilesti-Botosani, a scos Chevroletul redactiei din noroi, redindu-l asfaltului in numele dreptului la informare despre alte subiecte.

Scena cu doi boi tragind la o masina americana ma duce automat cu gindul la vaci. Vacile inguste din Ripiceni, Botosani. Asa spun satenii ca-s vacile lor: inguste. Altfel nu pot trece prin spatiul strimt, jumatate de metru, dintre gard si peretele casei. Pe vatra satului Ripiceni au fost ingramadite alte sapte sate cind s-a ridicat barajul de la Stinca-Costesti, pe Prut, iar lacul de acumulare a acoperit totul pe zeci de kilometri. „Vatra de indesire", au numit comunistii zona unde au fost stramutati taranii din satele inundate. Fiecare a primit un loc de casa de 250 de metri patrati, dar macar e casa omului. Pe acel petic de pamint, satenii si-au ridicat casa si cite un grajd la care nu ajung decit animalele mai mici. In rest, gospodariile se intind in drum. Acolo sint stivuite lemnele, acolo sint glugile de coceni, finul, paiele, cotete pentru pasari, gunoiul. Acolo sint legate si vacile cind ramin gestante. Un reportaj social de toata frumusetea.

Amicul meu, ziaristul botosanean care mi-a si povestit ce stia el despre stramutatii din Ripiceni, m-a avertizat ca, fara aprobarea primarului Ioan Burciu, nimeni din primarie nu va sufla o vorbulita despre complicatiile juridice in legatura cu proprietatile. Si scriind doar din punctul de vedere al satenilor, reportajul ar fi stat cu o zgaiba-n sus, in dezechilibru. De cite ori am sunat, primarul era de fiecare data pe teren. I-am lasat telefonul meu, sa ma sune dumnealui daca mai da si pe la primarie. Acum, in noiembrie, pentru ca tot eram prin judet, hai sa mai incerc o data. La telefon raspunde aceeasi voce feminina, cu aceeasi replica: „Domnu’ primar nu iesti aicea, iesti pi teren". Il rog pe Cristian Cioaca (soferul, nu politistul elodian) sa mai incerce cu telefonul, cit imi vad eu de tiganii din Dorohoi, subiectul pentru care venisem in Botosani, poate il prinde pina la urma pe primar, sa nu facem degeaba o suta de kilometri pina acolo. De cite ori suna, primarul iesti pi teren. „Bine, atunci dati-mi, va rog, mobilul lui", zic. „Mobilul lui personal nu pot ca si vi-l dau", zice vocea. „Dati-mi telefonul de acasa, ca sa nu mai sun eu la informatii." „Aista vi-l dau, da’ iel nu iesti acasi, iesti pi teren." „Auziti - mai fac eu incercare -, dar mobilul lui de serviciu, ala pe care il suna autoritatile cind arde, cind dau turcii, nu mi-l dati?" „Ba vi-l dau, notati-l, da’ digiaba il notat!" „Dumneavoastra doar dati-mi-l, va rog." „Vai, domnu’ reporter, da’ chiar nu intalegeti? Noi aicea-sa la primarie avem telefoani de servici. Tat avem. Li avem pi Connex. Da’ la noi, aice-asa la marginea tarii, n-avem siemnal pi Connex, aici iesti siemnal numa’ pi Orengi, digiaba il sunat pi domnul primar cind iesti pi teren." As fi facut totusi un ocol pe la Ripiceni daca n-ar fi aparut o modificare in program, trebuind sa ajung repede in cealalta parte a judetului. Subiectul stramutatilor, cu acest nou clenci - al abonamentelor la telefoane mobile intr-o retea fara acoperire in zona - ca sa nu se raceasca, i l-am dat unui tinar ziarist local dornic de afirmare, dispus sa-l sune pe primar la telefonul de serviciu pina cind, tot umblind pe teren, va nimeri intr-o zona cu semnal GSM potrivit.

N-am scris reportajul senzational despre Serviciul de Ambulanta din Pitesti, unde auzisem ca au fost angajati preoti, alaturi de medic si de asistent, pe masinile de salvare. Stirea venea de la o cunostinta virtuala, de pe net; femeia lucra la Ambulanta, deci stia ce se cadelniteaza in institutie. Ideea, trebuie sa recunoasteti, era geniala si profund romaneasca: cheama domnul Lazarescu salvarea si n-are statul sa-i trimita un medic sa-l asiste pina la spital, n-are o butelie de oxigen, un aparat de resuscitare cardiaca, dar, daca e cazul si intra pacientul in coma, preotul e acolo sa-l spovedeasca din mers, in lumina nepaminteana a girofarului si in trimbitele sirenei, ca nu se mai poate cu atitia morti nespovediti, neimpartasiti in sistemul sanitar romanesc.

Am sunat nerabdator la Pitesti, sa nu mi-o ia altcineva inainte. Am vorbit chiar cu directorul. Of, alt zvon dezumflat! Dar macar avea un simbure de adevar. Da, a spus directorul, a fost vorba recent sa fie angajati patru preoti la Serviciul de Ambulanta, s-au dus tratative cu prea sfintitul Calinic, de la Curtea de Arges, care a promis tot sprijinul. „Dar inca nu avem preoti angajati", a incheiat directorul. Inca nu. Daca proiectul va fi vreodata finalizat si pacientii vor avea parte si de stetoscoape, si de busuioc, rugam pe aceasta cale conducerea Ambulantei argesene sa angajeze si pastori, pre-dicatori, muftii, pentru toate religiile, iar pe unele ambulante sa nu fie nici un fel de slujitor religios, acestea fiind trimise la solicitarea ateilor.

Un viorist si un cosar, doi impostori care au fostla un pas sa devina subiecte de reportaj Am ratat povestea artistului care a trait in huzur pina cind o femeie i-a ruinat averea si sanatatea, ajungind el, la batrinete, sa cinte pe strazi pentru maruntis, el care si acum are fruntea alba de la banii care nu i se mai dezlipeau de la o zi la alta. Pe batrinul ruinat l-am vazut prima oara in metrou la Unirii. Isi acorda vioara. Un instrument pretios, fara indoiala: iti dadeai seama dupa sunet, care te gidila in stomac. Mi-a spus ca el e celebrul lautar Alesu, cel care le cinta la ureche interlopilor, dar si maharilor comunisti, restaurantele se bateau pentru el si nu-l puteau tocmi decit pentru o seara sau doua. Batrinul avea chef de vorba, parea sa fie o comoara de povesti. Ma grabeam. Mi-a spus ca il voi gasi mereu acolo, in metrou, daca vreau sa scriu despre viata lui, un roman in sine. L-am intilnit apoi in statie la Universitate. Statea girbovit pe o geanta, ciupea coardele viorii cu degetele, asculta sunetul cu urechea lipita de cutia de rezonanta, o mai incerca si cu arcusul si in acest timp ii povestea unei batrine elegante viata lui, asa cum mi-o zugravise si mie. Apoi l-am reintilnit pe marele lautar pe Lipscani. Statea pe un scaunel linga niste afise cu manelisti, cu vioara pe genunchi, si ii povestea unui tinar viata lui. Cite un trecator arunca maruntis in sapca pusa pe asfalt. Ajungind la momentul cind l-a parasit femeia iubita, pe numele careia pusese casa si banii la CEC, a picurat o lacrima. Emotionat, nu l-am abordat. Am vorbit in schimb cu sectoristul care il privea de la distanta. Batrinul cinta in sectorul lui, iar politistul il tolera… Pentru ca a fost un mare artist si pentru ca l-a nenorocit o femeie? „Nu, a raspuns sectoristul, ci fiindca bietul de el nici nu stie sa cinte la vioara. Nu vedeti ca numai o acordeaza tot timpul?". Avea dreptate. Iar pata alba de pe frunte era o boala de piele.

La fel, singurul cosar pe care l-am vazut in Bucuresti - trezindu-mi pofta de a scrie despre o meserie ce va disparea nu peste mult timp - era un impostor simpatic. Statea pe niste pietre, cu bila si sirma de cosar strinsa colac la picior, tragindu-si sufletul. De fapt, el cersea intr-un fel. Habar n-avea de cosarit. Tinea intr-o mina un smoc de fire de par din coada calului si le vindea cu un leu firul celor care se opreau sa-si atraga norocul de la el. Barbatilor le spunea ca, daca tin firul acela de par in buzunar, nu vor da in patima betiei; iar femeile, daca si-l pun sub perna, atunci sa fie sigure de erectia barbatului. Daca as fi scris reportajul asta, s-ar fi imputinat credulii si unul sau mai multi cai ar fi ramas cu coada intreaga.

Cu adinca si de nelecuit parere de rau ma gindesc la reportajul pe care nu l-am scris in satul Chiscau, din judetul Bihor. Regretul e cu atit mai profund, cu cit reportajul l-am ratat din cauza ca nu m-am putut spala pe cap cind trebuia.

In Chiscau, un localnic, Aurel Flutur, depozitar al tuturor pasiunilor de pe planeta, a deschis la el acasa o expozitie permanenta cu de toate: oale, masini de scris, talangi, tractoare, gramofoane, flori de mina, batoze, calesti, artizanat rural, carti, reviste, timbre, bauturi, pietre funerare, sculpturi, etichete. Expozitia am vazut-o din fuga masinii. Portile erau deschise, intra cine voia, fara plata. Si nu supraveghea nimeni. Am facut rost de numarul proprietarului. Omul era in Oradea, la atelierul mecanic al unui prieten, statea citeva zile ca sa reconditioneze un tractor Ford de vreo suta de ani. In lipsa lui, povestea expozitiei putea sa mi-o spuna o nepoata de-ale sale. La telefon, nepoata stabileste o intilnire pentru a doua zi dimineata, in oraselul Stei, unde ea locuia.

In Stei, la poalele Apusenilor, nici o pensiune. Doar un fost camin de nefamilisti unde dorm soferii de TIR care vin la Rieni dupa carbogazoasele fratilor Micula. Bun si asta, dupa zece ore de mers cu masina si alte doua ore de inotat prin noroi la Rosia Montana. La asa oboseala, nici nu mai conteaza ca saltelele sint numai cocoloase, cearsafurile gaurite, iar in camera e frig ca afara. Ce e cu adevarat rau e ca nu curge apa. Nici calda, nici rece. Poate dimineata o sa am mai mult noroc. Dimineata, nici o picatura de apa la robinet, nici cit sa-ti clatesti gura, intr-un oras unde si la cizmarii se vinde apa minerala Izvorul Minunilor. Nebarbierit, cu parul vilvoi, cu ghetele pline de noroi uscat si mirosind a transpiratie ca un soldat sovietic, eram numai bun de interviu la ora 9 dimineata, acasa la nepoata colectionarului.

Ghetele le-am sters de zapada, o camasa curata aveam in valiza; in rest, numai o baie ma putea umaniza cit de cit. De la 7.30 la 8.40 am asteptat la usa unei frizerii care trebuia sa se deschida la ora 8.00. M-am dus la interviu asa cum eram, udindu-mi parul cu zapada ca sa-l mai asez si dind cu mult spray ca sa-mi desovietizez aura olfactiva. Ce impresie i-am facut acelei tinere doamne, care avea un copil de tita in casa in care ma invitase, e usor de ghicit daca mai spun ca, imediat ce am pasit in casa, s-a scuzat ca trebuie sa se duca de urgenta cu pruncutul la spital. Nici n-am apucat sa-i povestesc cosmarul robinetelor uscate de la motel. M-am intors la frizerie, m-am tuns zero, eram in stare sa ma si scalpez, ori poate si mai rau, dar m-a salvat din depresie un miner care m-a invitat la el acasa si m-a lasat in baie pina a golit sticla de coniac pe care i-o facusem cadou, cu subinteles.

Tot inainte!

Octogenarul Victor Bobi, doctor in arheologie, se ofera sa ne arate vestigii cumane prin muntii Vrancei. In masina tine un curs de istorie si indica directia: tot inainte! Dupa sase ore, in pustietate, sopteste: „O, ne-am ratacit de mult!".

Pretentii

O zi si o noapte am urmarit doi amariti de lautari de nunti si botezuri ca sa scriu despre breasla lor amenintata de DVD si MP3. Intre doua cintari, tot susoteau intre ei. Dimineata aveau un punct de vedere comun: „Nu dam interviu decit pe o mie de euro!".

Despre muzeul lui Aurel Flutur, pe www.cotidianul.ro/select Despre satul cu primarul plecat tot timpul „pi teren", pe www.cotidianul.ro/select