Jurnalul National a scris constant despre monumente istorice uitate si lasate sa se distruga, de la castele din Transilvania pana la case vechi din Bucuresti. Am avut senzatia ca latram la luna. Cu toate astea, istoria care dispare putin cate putin sub ochii indulgenti ai autoritatilor ne preocupa. De data asta am vizitat doua cladiri din Prahova, despre care credem ca in scurt timp vor disparea cu totul. Am plecat inspre comuna Manesti cu documentarea bine facuta. Stiam ca acolo a fost conacul familiei boieresti Manescu, intrat dupa mai multe casatorii in interiorul aristocratiei romanesti, in posesia unor membri ai vestitelor familii Va­carescu si Calimachi. Perioada de glorie a locului a fost cat timp s-a aflat in proprietatea generalului Theodor Vacarescu. Acesta, fost participant la razboiul de independenta, ajunsese aghiotant regal. A vazut de aproape in aceasta calitate cum si-a construit Carol I Castelul Peles. Fiindca era putred de bogat, in urma unor mosteniri, a vrut nici mai mult, nici mai putin decat ceva la scara mai mica, dar care sa semene cu resedinta regala din Sinaia. A folosit arhitecti francezi, a adus la Manesti echipa care a facut vitraliile de la Peles. Camerele aveau plafonul din lemn sculptat, existau seminee ornamentate si candelabre.   FANTOME. Dupa o perioada plina de mondenitati si tratative politice desfasurate prin saloanele lui, conacul a ajuns datorita ca­satoriei dintre nepoata lui Va­carescu si Jean Calimachi proprietatea acestuia din urma. El a fost vandut in 1946 familiei regale, lui Mihai I placandu-i sa vaneze prin zona. A fost nationalizat in 1948. De atunci a inceput dezastrul. Transformat pe rand in casa de odihna pentru activistii PMR, sediu administrativ si sanatoriu TBC, palatul a fost distrus progresiv. Doua incendii, din 1974 si 1982, precum si cutremurul din 1977 l-au transformat in ruine. Oamenii din zona s-au servit si ei cu grinzi, caramizi si usi-monument. Dupa 1989, sanatoriul a mai functionat ani buni in anexele ra­mase intregi, dar nimeni nu s-a preocupat sa renoveze corpul principal. Cand am debarcat la Manesti, am dat din prima peste un om simpatic, Aurica Stoica, consilierul pe pro­bleme de invatamant si cultura din comuna. Acesta a sunat la poarta castelului, adica a fluierat cu doua deste in repetate randuri. A aparut un om destul de uracios, Aurel Marin, administrator al domeniului, sot de rapsoada locala si re­prezentantul pe pamant al unei misterioase printese Calimachi de la Paris, care a recastigat domeniul acum vreo doi ani. asta nu a vrut neam sa ne lase sa intram, invocand ordine superioare. Ne-a incoltit in minte o indoiala. Habar n-avem cum s-a intors palatul la un mostenitor Calimachi, tinand cont ca a fost nationalizat de la familia regala. Daca ar fi fost proprietatea directa a familiei, ar fi trebuit preluat de Regele Mihai, iar daca facea parte din "Domeniile Coroanei", ar fi trebuit sa ramana in custodia statului roman. Ne-am multumit sa vedem Biserica Vacarescu, aflata in renovare, cramele mosiei din care a ramas doar o fundatie si, spre mandria lui nea Stoica, niste castani plantati de Theodor Vacarescu, proaspat toaletati prin grija amicului nostru. Tot el ne-a spus ca prin zona circula si fantome, sufletele unor mercenari din armata lui Mihai Viteazu, ucisi dupa moartea acestuia de boierii locali, satui sa le dea taxe de protectie. Nu am vazut nici o fantoma, nici macar pe cea a frumosului palat.   CAPACUL DE WC. Am plecat spre oraselul Floresti, situat la vreo 20 de kilometri mai incolo. Acolo se mai afla, nu se stie pentru cat timp, ruinele "Micului Trianon". La Floresti s-a aflat vreme de sute de ani mosia familiei Cantacuzino. Grigore Cantacuzino, zis si Nababul, datorita averii sale imense, politician cunoscut in epoca, a vrut sa lase in urma sa un edificiu cum nu mai exista pe Valea Prahovei. A tocmit pietrari si maestri zidari din Franta si i-a cerut arhitectului Ioan Berindey sa faca un proiect similar cu al Palatului Micul Trianon de la Versailles. Demarate in 1911, lu­crarile erau aproape terminate in 1913, cand a murit Nababul, mai trebuiau facute doar unele finisaje interioare. Fiul lui Grigore Cantacuzino, care a mostenit palatul, Mihail, nu a fost prea interesat de el. Pur si simplu l-a tinut incuiat si nu a finalizat lucrarile. Pana in 1948, la nationalizare, el nu a fost locuit. Puterea comunista l-a folosit drept casa de odihna pentru salaratii M.A.I pana prin anii a€™60, cand a intrat in proprietatea Primariei din Floresti. Practic, de atunci a inceput dezastrul. Pana in anul de gratie 2007 s-a lucrat incet, dar sigur la distrugerea lui. Localnicii au tot sustras de-a lungul vremii grinzi si caramizi, au demontat oglinzile din palat. Astfel, multe dintre casele nou construite in Floresti au devenit partial "monument istoric". Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, au fost turnate acolo si mai multe filme de actiune, ocazie cu care s-a mai distrus oarece. Cand am intrat pe portile ruginite si partial distruse, am vazut mai intai un turn construit in stil medieval. La usa turnului trona un capac de buda, bleu-ciel, peste un morman de pungi de plastic, hartii si fieratanii. Scara interioara era prabusita. Constructia asta se tinea bine totusi fata de corpul principal. Din acesta mai rezista doar zidurile exterioare, pe care scrie "pericol de prabusire". Inauntru se vad plafoanele prabusite si, din cate am aflat, ultima urma de acoperis a fost taiata anul trecut, sa nu cada cuiva in cap. Printre sosoni desperecheati si animale moarte se vad fragmente de basorelief, iar blazonul familiei, aflat pe un perete exterior, arata ca si cum cineva l-ar fi pocnit repetat cu barosul. Din fantana arteziana care se afla in fata a ra­mas doar bazinul.   CEATA. Voiam sa lamurim care e situatia juridica a ruinelor. Am plecat spre Primaria din Flo­resti pe o ceata deasa. Nu am gasit pe nimeni, dar, e adevarat, era vineri la ora 14. Am sunat la inceputul sap­tamanii la aceeasi institutie, de unde am fost sfatuit sa iau legatura cu un anume Vali Bacanu de la urba­nistica. Respectivul s-a dovedit a fi sau prost-crescut, sau nevrotic, fiind­ca, dupa ce a ascultat ce vreau, a zbie­rat "Sunt in sedinta!" si mi-a trantit telefonul. Consecvent, am sunat iar la Primarie, unde am dat peste un domn amabil. Acesta mi-a zis ca palatul e revendicat de o doamna, Ioana Maria Cantacuzino, nascuta in 1907(!?), care locuieste la Paris, si reprezentata prin procura de un birou de avocati. Tot acelasi domn mi-a mai spus ca a existat un investitor care voia sa faca acolo un hotel si un teren de golf, doua firme care intentionau sa conserve si sa restaureze palatul, dar, din cauza situatiei juridice incerte, nu s-a intamplat nimic. Primariei probabil ca nu-i pasa ce se intampla cu un edificiu pe care risca sa-l piarda. Doamna centenara, daca exista, este putin pro­babil sa aiba resursele sa faca ceva. In multe cazuri similare, mostenitorii erau interesati doar sa vanda mai departe un teren valoros. Din nepasare, doua cladiri cu valoare istorica si arhitectonica sunt pe cale sa sucombe. Pacat, fiindca, pe langa apartenenta la patrimoniul cultural national, ele puteau sa devina si obiective turistice, deci sa aduca si bani. Se vor face praf, la fel cum s-a intamplat cu multe "fragmente de istorie" in ultimii ani.     toma.roman@jurnalul.ro