Actor de autentic talent, magician al firescului, indragit de toate categoriile de public, Mircea Diaconu implineste astazi 58 de ani. Timpul nu pare sa fi trecut peste el. Doar parul grizonat sta marturie. In rest, este acelasi... Ca in filme! La multi ani!

"Sunt de profesie provincial..." Mircea Diaconu este actorul cu infinite posibilitati de expresie, acela care aduce zambetul pe buze si caldura in sufletele celor umili. A absolvit liceul la Campulung Muscel in 1967 si IATC "I.L. Caragiale" din Bucuresti in 1971. A debutat in 1970, la Teatrul Bulandra cu "Harfa de iarba" de Truman Capote. Debutul in cinematografie a avut loc in 1971, cu filmul "Nunta de piatra" dupa I. Agarbiceanu, in regia lui Dan Pita. In 1972, a fost angajat de catre Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra unde a ramas pana in 1982, cand a devenit actorul Teatrului Nottara. A fost primul actor din Romania care si-a dat demisia, devenind liber-profesionist (1990). A mai avut colaborari la Teatrul Mundi si Teatrul National I.L. Caragiale.

"Daca sunt istet, as fi ultimul care as spune lucrul asta. Cert este ca de mult, undeva in munti, m-am intalnit cu un cioban. Nu scria nimic pe mine si el se uita la mine si imi spune: «Dumneata esti ala care face pe prostua€™ la televizor?». Si eu am zis da, si zice: «Sper ca nu te-ai suparat!». «Nu, cum sa ma supar?». «Pai, cum sa te superi, ca numai desteptii pot face pe prostii!»".

Si pe scena teatrului si pe platoul de filmare m-am simtit la fel de bine. In functie de cel cu care lucram sau ce personaj aveam de facut oriunde. Faptul ca sunt profesii destul de diferite sau tehnici destul destul de diferite, nu m-a speriat niciodata pentru ca am avut norocul sa le practic din plin pe amandoua. M-am simtit bine, chiar ca pestele in apa, dar repet, atunci cand am avut un personaj care m-a pasionat sau cand am lucrat cu oameni daruiti.

Dificil de spus ce stari sufletesti m-au impins sa scriu carti, mai ales ca au fost mereu altele. Am inceput sa scriu de tristete, de singuratate, de neputinte, de umilinte si mai ales pentru faptul ca noaptea, cand terminam un spectacol, cand ajungeam acasa, nu puteam niciodata dormi. Simteam un fel de surescitare, si atunci am simtit nevoia sa descarc prea plinul de peste zi sau nu numai. La inceput scriam pur si simplu asa cum un om drogat probabil are nevoie neaparat de ceva. Aveam nevoie neaparat sa ma descarc ca sa ma linistesc, sa ma calmez, sa ma simt bine, sa pot dormi. Apoi, pas cu pas, am inceput sa fac constructii, dupa ce am inceput sa construiesc cuvintele, sa le slefuiesc, sa le modific, am inceput sa capat bucuria de a scurta intr-un fel in fraze. A inceput sa ma pasioneze pas cu pas si incet-incet am ajuns si la carti, am ajuns si la premii literare si la ceva ce imi face foarte mare placere, dar, din pacate, nu am avut curajul, taria sa fac ceea ce mi-a venit de multe ori... sa ucid actorul si sa-l las sa traiasca pe scriitor. Si atunci, cele patru carti pe care le-am scris au corespuns toate unor concedii medicale.

Mi-am pus si eu intrebarea cu ce personaj dintre cele pe care le-am interpretat ma aseman. Probabil ca in toate e ceva in mine, dar daca ar fi sa decid cred ca cel din «Mere rosii» mi-ar semana. Personajul era si destul de bataios, ceea ce eu nu par, dar sunt.

Citeste si:

Una dintre problemele actorilor este ca au anumite vise, anumite optiuni, idealuri. Nu am avut niciodata lucrul asta, am un singur principiu pe care il aplic cu disperare. Am inteles de mic copil ca cel mai important lucru este sa faci cat mai bine ceea ce in clipa aceea ai de facut.

Nu as zice ca am facut sacrificii pentru cariera mea. Am construit o familie, nu am renuntat la ceva pentru profesie si asta mi-a dat alte satisfactii in plus, foarte importante, majore chiar. Nu am sacrificat absolut nimic pentru meseria mea.

Ma felicit, fiindca am aplicat din instinct, din copilarie, un fel de supunere oarba, dar inteleapta zic eu, in raport cu ceea ce numim destin, divinitate, cateodata chiar intamplare. M-am suspus fara sa cracnesc la tot ce mi-a venit de Sus intr-un fel. Nu de la ceilalti, nu de la oameni, ci de Sus, ca destin. Si atunci am fost impacat si multumit, chiar poate cand mi-am dorit ceva foarte mult, si soarta nu mi-a dat. Nu m-am suparat, absolut deloc si am avut dreptate, pentru ca intotdeauna mi-a dat ceva mult mai bun decat imi trecuse mie prin cap.

Cea mai mare realizare profesionala - clipa in care la 17 ani am avut curajul, fara nici o motivatie, vreo justificare, sa dau admitere la Teatru. E motorul tuturor lucrurilor de mai tarziu. Celelalte au fost doar ca niste caramizi care s-au adaugat una celeilalte intr-o constructie. Nici una nu a fost mai caramida decat cealalta, toate au fost la fel. In aceasta «casa», «coliba», «cocioaba» sau ce-o fi ea care se numeste Mircea Diaconu cel cunoscut, actorul, cu filmele sale, cu rolurile sale, cu spectacolele de teatru si cu tot ce am facut pana acum. Nu am nici un motiv sa regret ceva major.

Obisnuiesc sa spun ca sunt de profesie provincial. Pentru ca a fi provincial nu inseamna neaparat ca te-ai nascut undeva departe, ci faptul ca ai primit un anumit gen de educatie care este exclusa marilor orase, inclusiv Bucurestiului. Este vorba despre acel set de principii morale si de convietuire pe care oamenii care traiesc undeva departe, in mici comunitati, le au si le practica. Acolo ele exista in continuare, oamenii isi dau buna ziua, se respecta intre ei. De asta spun ca sunt provincial si o sa continuu sa fiu cat o sa fiu.

De ziua mea imi urez sa fiu sanatos! Toate dorintele mele in imprejurarile in care ai voie sa iti doresti ceva se leaga de copiii mei, de familia mea, de parintii mei si de sotia mea, de binele lor...".N-am gasit alta rima...