Este poate si o stea menita sa-i atraga pe pamanteni, asemeni sirenelor pentru corabierii lui Ulise. Cine s-a incumetat sa-si imagineze ca a fost in Arcadia ramane pe veci prizonierul unei experiente unice, considerandu-se mai altfel decat multi dintre semenii sai...
Si a fost ziua premergatoare
Pe un colt al biroului, am pus: un cartus galbui de carabina, un capat de lumanare, doua gloante de plumb si vidia, o garoafa rosie, doua bucati de hartie, una scrisa de mana, cealalta, la o masina de calcul, trei ziare aparute in 22 si 23 decembrie 1989 si ilustrata luata de la Catedrala Sf. Iosif, cu chipul lui Ieremia Stoica Valahul (sec. XVI), patronul zilei de 25 decembrie. In plus, carnetul de reporter, insotitorul meu in toate acele zile de sfarsit de an, cu insemnari aproape ilizibile si transcrieri de mesaje aparute pe peretii unor cladiri din centrul Bucurestiului; din toate acestea s-a nascut un capitol dintr-o carte aparuta ulterior.
De atunci, s-au tiparit sute de volume, mii de articole gazetaresti, au fost difuzate filme documentare si artistice, tinandu-se anual sesiuni stiintifice si dezbateri publice despre revolutia romana (revolta populara si/sau lovitura de stat), cu anume raspunsuri si multe semne de intrebare. Multi revolutionari (nu bisnitarii vanzatori si cumparatori de legitimatii, certificate si brevete!) s-au constituit in asociatii, organizand intruniri periodice si zonale si chiar un congres national incheiat recent, dupa 18 ani de la acele evenimente partial elucidate, cerandu-si drepturile consfintite de lege si dreptul de a afla adevarul despre cine a tras in noi, unde-s teroristii si, mai ales, de ce ne-a fost furata revolutia...
Azi la pranz, vor fi iar depuneri de coroane, in fata fostului sediu al CC al PCR, caruia i se spunea, cu un firesc sentiment de teama, Ceceu, precum Securitatii, Secu. De multi ani se oficiaza acelasi ritual, cu scurte cuvantari ale oficialitatilor si reprezentantilor unor asociatii de revolutionari, dupa ceremonia de la Troita din piata Universitatii, zona unde au cazut primii eroi ai bucurestenilor, in dupa-amiaza si seara de 21 decembrie '89.
Iulian VLAD (primul stanga), Ilie VERDET, si Vasile VALCU - guvern de 22 minute Dimineata fusese acea mascarada de miting, cu mii de oameni adusi sa-l proslaveasca pe Ceausescu, in Piata Palatului, pentru ca el sa condamne, cu manie proletara, huliganii de la Timisoara. N-a apucat sa-si termine incriminarile si promisiunile, ca multimea a izbucnit in huiduieli, aruncand portretele si pancartele cu lozinci, fugind pe strazile apropiate, dar oprindu-se pe bulevardul Magheru, in apropierea Intercontinentalului. Acolo am vazut cum se decupa stema socialista din tricolor si am auzit primele scandari "Ieri in Timisoara, maine-n toata tara", rostindu-se invective la adresa tiraniei, a comunismului. S-a creat o baricada spulberata de TAB-uri ucigase, s-au folosit tunuri cu apa si gaze lacrimogene si s-au efectuat masive arestari, chiar si din randul ranitilor. Intr-un tarziu, ne-am imprastiat, ramanand acolo doar cordoanele Armatei, Militiei si Securitatii, precum si trupele spalatorilor strazii, pentru ca nici o pata de sange sa nu mai aminteasca de masacru!
"Haideti la Palat!"
Locuiam in imediata apropiere a Universitatii si, cu pulovarul gros imbibat de apa, reusisem sa ma strecor pana acasa. Toata noaptea, Radio Europa Libera a transmis stiri si relatari despre cele petrecute la si dupa mitingul ceausist, insistand asupra felului in care bucurestenii au declansat inceputul sfarsitului dictaturii; se faceau referiri si la imanenta represiune, conform celor petrecute la Timisoara.
Insa, dimineata de 22 avea sa ne elibereze de toate incertitudinile: cele trei tancuri din fata Ministerului Agriculturii, cu brazi infipti in tevile aducatoare de moarte si civili aducandu-le ostasilor sandvisuri, ceai si tigari, au disparut insotite de strigate de bucurie "Armata e cu noi!"; dinspre Piata Rosetti venea o coloana uriasa de muncitori, scandand "Nu va fie frica, Ceausescu pica!" si "Haideti la Palat!"...
Ana BLANDIANA, Romulus RUSAN si Alexandru ARSINEL, primii la Radio Cladirea Ceceului imi apare ca un monstru de care nu aveai voie sa te apropii, acum inconjurata de o multime tacuta, in timp ce aparatorii cu caschete, scuturi si arme la vedere o parasesc, tot in tacere, imbarcandu-se in camioane. Raman pe loc doar soldatii nedormiti, dar calmi, primind flori si imbratisari, in vreme ce de pe Calea Victoriei se revarsa alte coloane cu mii de oameni. Un tanar imparte mici bucati de hartie; citind textul, am sentimentul ca mi-a oferit pasaportul pentru un taram necunoscut. Iata-l: "Acest criminal impreuna cu slugile care il inconjoara trebuie sa plece de la putere ASTAZI 22-12-1989. Demonstratiile trebuie sa aiba caracterul lor PASNIC, DAR HOTARAT. Frontul Unitatii si Democratiei Nationale. Jos CEAUSESCU! CETATENI AI BUCURESTIULUI: Asasinul Ceausescu a ordonat uciderea a sute, poate chiar mii de oameni nevinovati care nu doreau altceva decat LIBERTATE!".
Atunci, nu m-am intrebat cine a conceput textul, mai ales ca se raspandise vestea ca generalul Milea, ministrul Apararii, s-a sinucis, ca multimea canta "Desteapta-te, romane!", ca pe cer aparusera doua elicoptere, unul imprastiind manifeste, celalalt asezandu-se pe acoperisul cladirii, de unde avea sa-si ia zborul cu Ceausesti cu tot, intr-un imens cor de huiduieli, urmat de scandarile "Ole, ole, Ceuasescu nu mai e!", de parca toate stadioanele tarii s-ar fi aflat acolo. Ajunsesem pana sub balcon, cand usile masive de fier de la intrarea in sediu s-au deschis, navalind prin ele numerosi participanti. O dorinta irezistibila ma impingea sa patrund si eu in lacasul fericirii catorva socotiti nemuritori, de unde se proslavea bunastarea poporului si se hotara soarta unei natiuni ajunse la sapa de lemn, fara ca nimeni sa poata protesta.
Privire din balcon
Visul se putea implini, numai ca, la intrarea acum blocata, sunt legitimat, spunandu-mi-se sa astept, pana se mai strang si alti ziaristi! Mi s-a parut cel putin straniu, sa aud asa ceva, doar nu fusesem convocati la o sedinta de partid si trebuia sa intram cu grupul...
Escaladez o fereastra de la coltul parterului si ma pomenesc la poalele imenselor scari de marmura, care duceau in teritoriul unde sirenele luasera chip de tineri in adidasi, soldati si ofiteri din diferite arme, fete la varsta liceului, barbati cu pardesie scumpe si sepci cafenii, soptindu-si "tovarasu', nu putem iesi p-acolo"; un furnicar de oameni, unii dand de pereti usile birourilor si calcand peste portretele celor doi dictatori. Intreb unde-i balconul si mi se spune ca in dreapta, dupa ce treci prin cabinetul unu. Pana acolo, inregistrez trei apeluri: peste tot sunt dispozitive ucigase; nu distrugeti documentele aflate in sertare si dulapuri; blocati usile de la subsoluri, pe unde pot patrunde securistii din catacombe.
Nimeresc in balconul-tribuna tocmai cand sub el ajunsese autocarul RTVR, stationat de dimineata in fata Bibliotecii Centrale Universitare, de unde se aruncau in sus tot felul de cabluri si microfoane, unul din ele prins de catre un barbat vanjos, imbracat modest, pe care-l vazusem si cu o zi inainte, pe baricada de la Inter, acum vorbind multimii, despre foame, frig si frica, indurate de acest popor, mai ales in ultimul deceniu. Rostirea ragusita si frazele stalcite sunt indelung ovationate, scandandu-se "Moarte Ceausestilor!", "Armata e cu noi!" etc. Incet-incet, balconul devine neincapator. Ii recunosc pe actorii Mircea Diaconu si Ernest Maftei, care cantau alaturi de artista lirica Liliana Pagu "Desteapta-te, romane!" si "Multi ani traiasca!", acompaniati de corul ad-hoc al miilor de manifestanti din piata. Ma imbratisez cu tanarul Ion Antonescu, organizator de turism, colaborator al revistei "Romania pitoreasca"; il vad apoi cocotat pe balustrada pe fotoreporterul Paul Agarici, mitraliind in toate directiile. Avea sa-mi spuna ulterior ca mai devreme fusese la Radio, unde-i surprinsese vorbind celor chemati sa apere institutia, pe Ana Blandiana, Romulus Rusan si Arsinel, promitand sa-mi aduca imagini si de acolo.
Primii sositi in balconul CC al PCR La microfon se perinda alti vorbitori, printre care si un preot, rostind o emotionanta ruga, multumind lui Dumnezeu ca a dat puteri romanilor sa se elibereze de comunism si sa paseasca demn pe calea mantuirii; multimea ingenuncheaza si rosteste "Tatal nostru"!
Seara cea mai lunga
Revin in interiorul cladirii, tocmai cand un ofiter dirija transportarea si punerea sub paza a armamentului din depozitul de la subsol, in biblioteca de la etajul VI. Pustile si automatele treceau din mana in mana, intr-un lung sir indian, pana la lift. Inaintea mea, la primire, era adolescentul vazut mai devreme, mancand o banana cu coaja cu tot, scuipand si suduind de mama focului, cat e de rau acel fruct vazut doar in filme; primeste o arma prea putin cunoscuta si, inainte de a mi-o intinde, cere sa i se spuna cum se trage cu ea, plimbandu-si degetele pe metalul rece. Norocul nostru a fost ca ofiterul l-a auzit si a strigat la el sa nu se miste, deoarece este o piesa sofisticata straina, de ultimul tip, putand sa slobozeasca intregul incarcator intr-o secunda, doar prin atingerea acelui buton abia vizibil... Cu astfel de scene bizare, halucinante chiar, aveam sa ma mai intalnesc, incepand cu obisnuitele luari in posesie a continutului frigiderelor din toate birourile, pline cu salamuri de Sibiu, sunca de Praga, icre rosii, bauturi fine si prajituri, terminand cu potopul de impuscaturi de la sfarsitul zilei, cand se tragea in draci, pe toate coridoarele, scarile si etajele, in afara de o singura zona de la etajul II.
Dar pana atunci, s-au petrecut alte evenimente majore. In timp ce priveam, la marele televizor din cabinetul 1 "revolutia in direct" si se incerca organizarea unui comitet provizoriu, pentru coordonarea actiunilor din CC, apar demnitarii comunisti Ilie Verdet si Vasile Valcu, insotiti de generalul Iulian Vlad, comandantul Securitatii. Recunosc ca au stat ascunsi in sediu, dupa sedinta de dimineata, dar acum vor sa salveze tara de tirania ceausista. Uluire totala. Fostul prim-ministru spune sa ne ducem intr-o sala de consiliu, unde sa organizam un fel de guverm, ca "Noi am demolat o putere - sa punem in loc alta, a ordinii". Si pentru ca deruta si confuziile sa fie totale, isi face aparitia tovarasul Dascalescu, pretinzand sa se adreseze poporului, pentru a explica situatia de la Timisoara. Intre cei doi lideri se isca un dialog nu tocmai ortodox, intrerupt de cineva, care-i cere sa-si dea demisia din postul de prim-ministru. El accepta si-i condus in balcon, unde dupa ce-si spune numele, vorbele-i sunt acoperite de scandarile "Moarte tradatorilor!", dupa care Verdet a cerut "comitetului" sa aduca aici "personalitatile din toate domeniile de activitate, in vederea constituirii unui guvern provizoriu"... Nu-l mai asculta nimeni si ne-am imprastiat care incotro, pana la anuntata sosire a lui Ion Iliescu, de la Televiziune. Totul durase 22 de minute.
Cascadori, arme si foc
Se inserase bine - era cea mai scurta zi a calendarului, solstitiul de iarna - cand in cabinetul plin de lume au aparut cascadorii lui Sergiu Nicolaescu, facand "partie" printre noi, urmati de faimosul regizor si actor, apoi un grup masiv de civili si militari, printre care Ana Blandiana, Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Petre Roman, Dan Desliu si, bineinteles, Ion Iliescu, presedintele Frontului abia constituit. El anunta ca se retrage, pentru cateva momente, intr-un birou de alaturi, sa-si anunte familia ca a ajuns cu bine. Dupa aproape o jumatate de ora, a revenit, fixandu-si apoi comandamentul intr-un alt birou, unde n-au patruns decat putini militari si civili, cerberul fiind Voican Voiculescu, care mi-a pus automatul in piept.
...Si s-a pornit potopul de bubuituri, vaiete si sange. Se trage din toate partile, de pe acoperisuri, de la ferestrele Palatului si ale Bibliotecii, multimea se retrage pentru cateva clipe, dar piata nu se goleste. Culcati la pamant si protejati, oarecum, de intuneric, oamenii striga "Murim, dar nu plecam de aici!". Incep sa raspunda soldatii, cu arme automate si lovituri de tun de pe tancuri. In sediu, valmaseala e aproape totala, mai ales ca pentru cateva secunde s-au stins luminile. Ostasii iau pozitie de lupta si striga mereu "fara panica". Printre impuscaturi si tipete de ajutor, auzim pentru prima oara cuvintele teroristi si terorism. Printr-o fereastra vad flacarile ce-au cuprins cladirile din jurul pietei. Reusesc sa ma strecor prin alt corp al Ceceului, dupa zece ore petrecute in acel taram unde se hotara destinul tarii.
Trecuse de miezul noptii, cand am ajuns la Radio; dupa alte peripetii, ca si acolo, la etajele superioare se auzeau impuscaturi, reisesc sa intru in studioul de emisie. Fostii mei colegi imi permit sa intru "in direct"; anunt ce se intampla in Piata Palatului si imprejurimi, lansand un apel de urgenta sa fie trimise mai multe formatiuni de pompieri, pentru a stavili incendiile...
Asa am incheiat ziua de 22 decembrie '89, nascuta din sacrificiul Timisoarei, urmata de inca multe alte evnimente, care aveau sa schimbe fata unei tari ce-si dorea emanciparea, reintegrandu-se Europei, lumii libere. Atunci, in preajma Sfantului Craciun, am crezut ca se pot atinge cu mana cerurile.