Intre legenda si demonii lumii reale

Spre lumea povestilor orientale drumul se deseneaza intotdeauna diferit, urmeaza sinuozitatile oniricului, iar la capat dezvaluie limpezimi greu de tradus apoi in cuvinte. Cele doua piese intr-un act ale lui Yukio Mishima, "Hanjo" si "Seijo", adunate de regizorul Issey Takizawa intr-un spectacol numit, mai mult sau mai putin inspirat, "Iubiri interzise", la Teatrul National din Bucuresti, propun pe o scena romaneasca un experiment straniu: teatru No modern, montat de un regizor japonez, cu actori educati in scolile din Romania.
Spuneam ca numele spectacolului este mai degraba neinspirat, tocmai pentru ca are tendinta de a-i crea posibilului spectator un fals orizont de asteptare, facand apel mai degraba la zone prea intens activate in ultimii ani de telenovela si de un anumit gen de emisiuni de divertisment. Nimic melodramatic, nici urma de patetisme ieftine in spectacolul de pe scena Teatrului National. Doua tablouri, trairi esentializate, echilibru perfect intre gand si expresie, o lume in care poezia opune existentei desavarsirea.
Povestea conteaza
Yukio Mishima, scriitorul care s-a sinucis acum 37 de ani, a fost printre putinii dramaturgi japonezi care au stiut sa accepte provocarea vechiului Teatru No, transpunand in lumea contemporana acel extraordinar amestec de legenda si realitate, de viu si fantomatic, de trup si spirit. Cele doua povesti, "Hanjo" si "Seijo", sunt doua invitatii la a patrunde in fluxul etern al Povestii. O iubire nefericita, o gheisa parasita, care a facut, odata, schimb de evantaie cu barbatul visat si pe care-l va asteapta un infinit... Si o pictorita indragostita de fericita nefericire a gheisei. In partea noastra de lume, riscul decriptarii unei astfel de intalniri intr-o cheie minimalizant freudiana este destul de ridicat.
Dar depasind acest prim nivel al intelegerii, chiar si spectatorul deloc initiat in tipul de traire cu totul diferit al lumii orientale, in care sacrul respira inca, poate trece dincolo... Si asta in ciuda interpretarii actorilor, ce par adesea sa uite ca se afla pe un alt taram si aluneca usor inspre pateticul unei existente care, din pacate, ne traieste ea pe noi. In spectacolul de la TNB povestea este cea care conteaza. Regizorul umbla pe un teren minat, aduce laolalta, in prima parte a montarii, doi actori romani, Marius Bodochi si Teodora Mares, si pe Kana Hashimoto. Iar experimentul ii reuseste doar pana la un punct. Tacerile dintre cuvinte si din umbra lor, adesea mai importante decat cuvintele insesi, sunt prea zgomotoase, e prea mult "joc" si prea mult "teatral" in gesturi si-n rostiri, astupand din cand in cand vocea legendei care traieste in spatele micii drame a unei iubiri nefericite. Doua suflete care asteapta dragostea si forta extraordinara a lumii de Dincolo... Hanako, femeia care iubeste un barbat pe care-l asteapta, si Jitsuko, pictorita indragostita de asteptarea ei. Povestea este ca un tablou in care miscarea e intotdeauna, la infinit, aceeasi, ca un ceas al carui mecanism porneste intotdeauna la ora fixa, papusile isi executa dansul si revin apoi in pozitia initiala.
Timpul nu se opreste in loc in povestea lui Mishima, ci este anulat. Iar in momentul in care barbatul mult asteptat intra in scena, incercand sa readuca timpul in viata celor doua femei, el este alungat. Pentru ca realitatea lui este mai puternica dincolo de carnal. Si pentru ca gheisa este indragostita de un barbat pe care-l asteapta, nu de un barbat care vine. Atunci cand intra in viata ei, el inceteaza sa mai fie barbatul asteptat si nu-l mai recunoaste. Nebunia lui Hanako nu e nebunie, este in fond, incapacitate de a iubi. Si dorinta ei de a ramane pe loc, o eternitate, ca sa-l astepte pe Yoshio (care a venit) este recunoasterea imobilitatii sufletesti careia ii pune o masca pe care scrie Iubire. Kana Hashimoto, ajutata mult de datele fizice si de un fel de rostire simpla, aproape plata, a textului, este probabil cel mai aproape de ideea personajului lui Mishima. Esentializarea trairii pana la a nu interpreta textul, ci a-l lasa sa se rosteasca singur, sa traiasca singur, este o arta pe care scoala romaneasca de actorie n-o stapaneste insa si asta se observa usor in felul cum interrelationeaza personajele pe scena. Drama pictoritei Jitsuko, incapabila sa iubeasca, dar, in fond, atat de indragostita de iubirea ireala pe care Hanako i-o poarta lui Yoshio, este ca se hraneste cu nefericirea gheisei. O nefericire care a ajuns la acel nivel la care este egala cu fericirea si i se substituie. Cheia acestei povestiri este ca iubirea pasionala o traieste de fapt pictorita, si nu parazitand un suflet, ci asumandu-si-l. Permanenta oscilatie intre ce e viu si ce nu e trimite la un spatiu in care fantomele nu ies din morminte ca sa-i tulbure pe cei ce traiesc, ci se amesteca in vietile lor si traiesc impreuna, anuland limitele dintre viata si moarte.
Despre vinovatie si suferinta
A doua parte a montarii lui Takizawa este putin diferita de prima. Plasata pe un teren mai putin sensibil decat in cazul piesei "Hanjo", mai bine infipt in realitate, mai tulburat si, in fond, mai uman, lasa actorilor mai multe cai spre intelegerea textului. Marius Manole, Brandusa Mircea si Carmen Ungureanu nu aluneca pe deasupra cuvintelor. Isi asuma hotarat trairile si asta se vede in felul in care transpun scenic povestea. Se inteleg si se asculta unul pe celalalt, functioneaza impreuna. Chiar daca transplanteaza (sau tocmai din acest motiv) povestea lui Mishima in alt spatiu, decizia lor e bine asumata si lumea Japoniei se deschide pe alta parte. Devine palpabila, mai usor de inteles si de asimilat, dar in acelasi timp nu-si pierde misterul.
La primul nivel al textului, este o istorie simpla, vechea poveste a sacrificiului, sora care devine prostituata ca sa-si ajute fratele sa traiasca fericit impreuna cu iubita lui. Si un frate care-si iubeste sora pana la crima. Dar nu se afla nici Freud, nici Dostoievski la masa la care Mishima si-a scris textul. Nu iubirea incestuoasa este importanta aici, nici crima, nici felul in care Natsuko, iubita fratelui pacatos, alege sa ispaseasca un pacat pe care nu l-a savarsit decat ipotetic si nici chiar asumarea suferintei de catre Yuichi, care alege sa-si traiasca vina dupa savarsirea crimei. Important este felul in care Mishima leaga si dezleaga o parabola despre vinovatie si suferinta, amestecand in personajul lui Fumiko, sora sacrificata, vina si inocenta absolute. Se joaca frumos cu arta sacrificiului, ducand-o pana la limita la care devine imorala. Fumiko (de care Carmen Ungureanu se apropie fara prea multe ezitari) este incarnarea vinovatiei celei mai absurde si perverse cu putinta. Aceea ca prin sacrificiul ei isi sileste fratele la pacat si, in cele din urma, la crima. Ea este tentatia perfectiunii pe care el n-o poate intelege si o ucide, alegand apoi pedeapsa cea mai cumplita, o viata in care sa-si retraiasca la infinit crima.
Aceeasi tentatie a infinitului, aceeasi lipsa de liman ca si in prima piesa. Alaturarea nu este intamplatoare. Personajele atat de eterizate din prima parte sunt continuate in acest al doilea text, ca in oglinda, de cele din piesa "Seijo". Cu radacinile bine infipte in lumea celor vii, personajul lui Marius Manole este plasat exact pe acea linie dintre legenda si demonii lumii reale, unde lupta este cu mult mai puternica. Cu o siguranta si o intuitie incredibile, actorul traverseaza toate oceanele care despart o lume de alta, rosteste cuvintele creand din ele universuri, face gesturi care recompun lumi intregi, nu se abate nici o clipa de la drumul pe care i-l imprima personajului inca de la prima replica. Confruntarea cu sinele, lupta cu propriile adevaruri si cu propriii demoni, permanenta alunecare dinspre real spre ireal sunt perfect redate scenic de interpretarea lui Marius Manole Manole, care umple scena sigur si limpede, fara sa tradeze nici textul lui Mishima, nici propriul personaj, nici pe ale celorlalti si nici viziunea regizorala a lui Takizawa.
Dinspre exterior catre lumea din launtru, in cazul piesei "Hanjo", si dinspre iadul din launtru catre lumea de afara in "Seijo", spectacolul "Iubiri interzise" de la TNB este o propunere cel putin interesanta in peisajul teatral din Romania, de cele mai multe ori concentrat doar asupra lui insusi...

---

Despre autor: