Oamenii asa cum sunt

Ma folosesc de hotararea Academiei Romane de a-i premia acum, la sfarsitul lui 2007, pe scriitorii Sorin Stoica, Florina Ilis si Claudiu Komartin pentru cartile pe care le-au publicat in 2005 pentru a incerca o cronica despre "O limba comuna", romanul apartinandu-i primului scriitor mentionat, fara a accentua acea dimensiune biografica in care intra moartea lui, survenita in 2006, cand nu implinise nici 28 de ani.
Exista multi critici si literati care impartasesc credinta ca volumul de debut al unui scriitor este arareori remarcabil, in comparatie cu productiile ulterioare. Numai ca sunt destule cazuri care arata ca este vorba despre o idee preconceputa. Sorin Stoica este un astfel de caz. In 2001, imediat dupa ce a terminat Facultatea de Jurnalism, a publicat "Povestiri cu injuraturi", un volum care i-a legitimat imediat aspiratia de a deveni povestitor. Cartile care au urmat i-au confirmat vocatia de povestitor si antropolog: "Dincolo de frontiere", "Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale" (impreuna cu Zoltan Rostas), "Cartea cu euri" (impreuna cu Calin Torsan, Cosmin Manolache, Roxana Morosanu si Ciprian Voicila), "Tur-retur. Convorbiri despre munca in strainatate" (impreuna cu Zoltan Rostas). Nu e putin pentru 27 de ani, nu? Postum au aparut un "Jurnal" si, mai recent, o culegere de texte intitulata "Aberatii de bun-simt".
"Recuperarea firescului"
Recitind "O limba comuna", am descoperit spiritul vigilent al observatorului dornic sa-i ofere cititorului lumea asa cum se prezinta ea, caci scriitorul, asa cum il gandea Sorin Stoica, este "un tip care poate descoperi in spatele unui gest de tot rahatul o intreaga drama umana". Un astfel de tip a fost Sorin Stoica insusi, un prozator care a scris despre lumea pe care a vazut-o, scriind astfel de sine. Un prozator dezgustat de mizeria de toate felurile, de nivelul intelectual al multor gazetari, de filozofia lor de viata si de atitudinea fata de meserie (relevant este episodul despre colega de facultate, deja redactor-sef la o revista, care e generoasa si ii propune sa castige un ban compunand integrame). Pe scriitor l-a incantat expresivitatea in infinitele ei forme, l-a atras cautarea autenticului in formele de viata de care a fost aproape, cum ar fi lumea taranilor sau lumea analfabetilor.
Scriitorul a inregistrat pulsatiile realului, fara a le contraface, fara a le orna, fara a le pune intr-un discurs infidel. La Sorin Stoica, autenticitatea inseamna fidelitate fata de oferta realului. In scris trebuie sa te cercetezi, sa te arati si sa te recunosti pe tine insuti, in spatele diverselor masti inerente in societate: "Sa scrii e singura solutie. Majoritatea oamenilor nu pot scrie pentru ca le e rusine de ceea ce sunt. Si, pentru a iesi bine din text, trebuie sa edulcoreze, sa falsifice. Majoritatea indivizilor sunt niste panglicari carora le e rusine sa injure lumea pentru ca nu cumva injuraturile astea sa se intoarca impotriva lor."
Intr-o cronica despre "Jurnalul" lui Sorin Stoica, pe care il considera un varf al generatiei douamiiste, criticul literar Daniel Cristea-Enache a gasit formula care sintetizeaza cautarea tanarului prozator: "recuperarea firescului". Toate fragmentele care compun "O limba comuna" - care, dintr-un motiv de neinteles pentru mine, este numit "roman" - merg in aceasta directie, cautand sa-i dea cititorului acces nemediat la miscarile, unele ridicole, altele sublime, cele mai multe intre aceste doua extreme, ale lumii. Prin povestire, prozatorul se apropie crud de o realitate detestabila.
"Sa te intorci catre oameni..."
Isi aminteste povestitorul-reporter cum era in gazda la femeia de serviciu a unei scoli cand era student, cum era Miruna, colega care ii asculta povestile, cum erau "meditatiile la creativitate" pe care le dadea liceenilor dornici sa ajunga studenti la Facultatea de Jurnalism, la care mai tarziu Sorin Stoica a fost preparator (la Catedra de Antropologie Culturala).
Povesteste mai ales cum e sa traiesti fara auz. Este boala care, paradoxal, l-a ajutat pe prozator sa inregistreze zgomotele si putinele armonii din jurul sau, sa savureze oralitatea profunda a existentei concrete. Vocea care se povesteste pe sine in "O limba comuna", descoperind ce e adevarat si ce e fals in trecut si prezent, ce e strident si ce e natural, vorbeste limba personajelor pe care le pune in poveste, folosind din plin oralitatea pe care o stim toti, dar pe care putini, fie ei si scriitori, o pun pe hartie. Urechea care nu mai aude sunetele exterioare "inauntru se deschide", vorba poetului. Iata un pasaj dintr-un fragment mai amplu: "O concluzie ar fi ca am invatat sa scriu atunci cand mi-am pierdut auzul. Ar trebuie sa incerc sa-mi explic singur tot mecanismul asta, apetenta pentru oralitate. De unde vine ea? Cum era posibila? Ca Dumnezeu se rafuia cu mine ar fi o varianta. Asa-mi placea sa cred. Ca imi luase auzul pentru a nu mai putea io dovedi ceva. Proba. Amusinasem ceva si Dumnezeu ma busise, ma pedepsise pentru impertinenta. Ca Dumnezeu are un plan cu mine - e o alta varianta. Ia adu-ti tu aminte tot ce ai auzit in cei douazeci de ani cat ai trait. De-acum inainte, oricum, tot ce vei auzi e o repetitie."
O repetitie care i-a facut prozatorului partie printre limbile vorbite la sat, la facultate, in speluncile si in redactiile de la capitala si din provincie, cu nenumarate expresii licentioase si neologisme ridicole, cu incapatanarea de a scrie "io" tot din fidelitate fata de realitate, adica asa cum pronunta cei mai multi "eu". O repetitie care l-a facut scriitor adevarat, stapan al limbilor care creeaza realitatile si al personajelor care populeaza mica lume care il revolteaza, punandu-l in fata unei singure solutii: "sa te intorci catre oameni si sa presupui ce vorbesc ei acolo."
Sorin Stoica, "O limba comuna", Editura Polirom, 2005

---

Despre autor: