ROMÃ…NIA CA O TELENOVELÃ…
Ninge. Ninge intruna peste Marele Oras. In troleibuz e cald si placut. Cei cativa calatori, risipiti in intreaga cutie, privesc pe fereastra tacuti. S-au urcat la capat si, pana acum, nici unul dintre ei n-a coborat. Nici n-a urcat nimeni pe parcurs. Vazand ca nimeni n-a dat semn de coborare si ca statiile sunt pustii, soferul n-a mai oprit. Desi nu se cunosc intre ei, calatorii alcatuiesc, fara s-o stie, un grup de prieteni. Un grup care priveste pe fereastra in tacere, tulburat de ninsoarea care a pus stapanire pe Marele Oras.

Dupa cateva zile de ploaie nesuferita, cu picaturi mari si rare, metalice, frigand pielea in raceala lor pura, vremea s-a destins. Ca un ins care-si revine brusc si fara motiv din posomorala cu care s-a trezit de dimineata. A urmat o dupa-amiaza nesigura, in care peste Marele Oras s-a asezat o lumina cenusie. O dupa-amiaza mediocra, fara istorie, in care nu s-a intamplat nimic, pentru ca ceea ce avea sa se intample venea dupa aceea, iar dupa-amiaza nu era decat prefata, prevestirea marelui, coplesitorului eveniment: a inceput sa ninga!  A inceput sa ninga spre seara. Mai intai usor, mirat, ca si cand fulgii n-ar fi crezut ca pot pluti in aer fara sa-i opreasca cineva, apoi tot mai des, tot mai statornic. Pana cand toti cei din Marele Oras au putut spune privind pe fereastra tulburati: ninge! A nins asa linistit si temeinic toata noaptea, de parea ca nu se mai termina. Acum, dimineata, mai ninge inca.

La o statie departata, ascunsa pe o strada pustie, marginita de zidurile inverzite de iedera ale vilelor, troleibuzul franeaza. Din motive nestiute, soferul a oprit si-a deschis usa din spate.

Desi au trecut cateva minute fara sa urce nimeni, troleibuzul n-a luat-o din loc. Sta cu usa din spate larg deschisa, prin care patrunde inauntru in valuri racoarea ninsorii de afara. Pare ca soferul a uitat sa mai porneasca sau poate a atipit deodata, cu capul lasat pe volan. E in jur, pana departe, o pustietate ca dupa Apocalipsa. Oblonul vilei in dreptul careia s-a oprit troleibuzul nu se misca. Vila intreaga pare pustie si se vede asta dupa zapada adunata pe marginea de sus a oblonului, intr-un mic troian. si nici calatorii nu-si dau seama ca troleibuzul sta de atat timp. Privesc indelung si pierduti ninsoarea de afara.

Si, o clipa inainte ca troleibuzul sa se rupa brusc din intepeneala aceea, urca un muncitor din constructii, un ins cam la vreo patruzeci si cinci de ani, cu trasaturile imbatranite, beat de o betie adanca si egala, acea betie linistita, plina de resemnare, usor de confundat cu o grea, uriasa oboseala. Poarta caciula cu clape, una din ate s-a rupt din scurt si n-a ramas decat un biet si inutil rest, musamaua e pe alocuri scorojita. De sub flanelul tocit de vreme, incheiat la gat intr-un fermoar, ii iese afara camasa albastra, indecenta.

E, poate, singurul semn care-i tradeaza betia. Ajuns sus, pe platforma, sta cateva clipe in usa, ca si cand ar vrea sa-si traga rasuflarea sau sa-si dea seama unde se afla. Troleibuzul se smuceste, usile bufnesc in cauciucul umflat de umezeala si, in acel moment, trasaturile barbatului rascracanat se indulcesc intr-un zambet mijit, copilaresc. - Da, acum trebuie sa cumpar si bilet!, zice el, oftand adanc si, asezandu-se batraneste pe scaun, cauta indelung, cu gesturi nesfarsite, care nu obosesc, pentru ca omul nici nu-si da seama de ele, intr-un portofel ieftin, din plastic verde, cu captuseala rupta. Intinde apoi casieritei tichetul, descoperit, in cele din urma cu miscari de o mare blandete. Si daca in acest moment cineva l-ar palmui, el nici n-ar tresari macar, l-ar privi adanc, poate uimit de ce l-a apucat pe celalalt si trasaturile chinuite i s-ar destinde intr-un zambet. si, desi nimeni nu intoarce privirile, zambetul usor, abia ghicit, de pe fetele celor din troleibuz, spune ca l-au vazut.

L-au vazut si l-au acceptat in grupul lor.