In termeni sociali, „forma fara fond" se traduce la noi printr-o modernizare lipsita de modernitate.

Modernizarea e de ordinul revolutiei IT, in vreme ce modernitatea tine de traditia intelectuala iluminista (Rousseau&Friends). Adica de un contract social pe temeiul caruia fiecare contribuabil valideaza electoral o anumita oferta de repartizare a resurselor disponibile. Modernitatea asumata ne-ar fi obligat sa ne privim liderii ca pe niste prestatori de servicii, pe baza de mandat. Sintem bunaoara ceva mai „moderni" in relatia cu primarii decit in cea cu parlamentarii sau cu membrii Executivului. Primarului, cel putin, ii pretinzi rezultate concrete: strazi, solutii de parcare, spatii verzi, mobilier urban, gradinite si scoli. Cind vine vorba despre ceilalti - care au facut din democratia reprezentativa un paravan inaccesibil -, redevenim premoderni. E imposibil ca 18 milioane de alegatori sa intre in dialog direct cu Guvernul. Nu avem ocazia de a sta la taclale cu parlamentarii, chiar daca si-au facut blog. Majoritatea dintre noi nu ne-am intilnit niciodata „alesul" in carne si oase, iar ideea de a digera pasareasca Monitorului Oficial (pentru a evalua personal deciziile guvernantilor) pare usor absurda. Si cum ONG-urile sint pline doar cu specialisti „bine orientati", nici ele nu ne apropie realmente de titularii puterii. Pe scurt, lumea celor pe care i-am ales ramine paralela cu lumea noastra. Ii vedem pe ecrane, le citim „declaratiile" si ne propunem cel mult sa nu-i mai votam, stiind totusi ca o alta optiune nu ne garanteaza automat ceva mai eficient.

Din pacate, frustrarea electoratelor fata de carentele democratiei reprezentative se resimte acum in toata Europa. Politica a devenit prea tehnica, tot asa cum demagogia menita sa protejeze starea de fapt a devenit prea stridenta. Bineinteles ca parlamentarii din statele occidentale sint profesionisti care comunica intens, la fata circumscriptiei. Pe fond, singuratatea alegatorilor din acele tari aparent mai fericite e insa la fel de patetica. Iar proiectul UE, care a mutat la Bruxelles o buna parte a deciziei nationale, nu face decit sa agraveze nemultumirea publicului din cele 27 de state membre.

Recent, mecanismul de federalizare europeana s-a repus in functiune gratie Tratatului de la Lisabona, care va fi ratificat parlamentar, pentru a „evita" surpriza respingerii sale prin referendum. Desi Tratatul prevede consolidarea „rolului" jucat de Parlamentul European (unicul forum in care cetatenii UE isi mai pot exprima dorintele), ratificarea lui ne va introduce intr-un nou stadiu al proiectului comunitar, fara ca mai-marii politici sa ne fi cerut acordul.

Daca ne intrebam cum se va elibera frustrarea generata de acest deficit democratic, raspunsul e oarecum alarmant. Tot mai numerosi alegatori europeni vor vira spre extreme, iar guvernarea de tip telenovela - cu aventurile zilnice ale politicianului mesianic - va ocupa tot mai autoritar vidul dezbaterii autentice. Liderul carismatic se profileaza iarasi ca figura „salvatoare" a natiunilor noastre obosite, care nu par sa fi invatat mare lucru din propriul trecut.