Daca se tine de cuvint si isi compara spectacolul de miercuri, de la Sala Palatului, cu cel de anul trecut, Joaquín Cortés n-ar trebui sa revina prea curind la Bucuresti.

Dupa spectacol, Cortés a primit diploma depresedinte de onoare al Centrului InternationalAntidrog si pentru Drepturile Omului In cazul in care cineva ar putea sa se uite, pentru o scurta comparatie, la niste inregistrari ale show-urilor lui Joaquín Cortés de la Sala Palatului, ar ramine cu niste dubii serioase. Cu toate ca anul trecut enorma scena bucuresteana nu beneficiase inca de imbunatatiri (care s-au facut in 2007, pentru Festivalul „Enescu"), nenumaratele tare ale salii au trecut aproape neobservate in spectacolul „Mi Soledad", pe care Cortés l-a facut atunci pur si simplu electrizant. Era un show care avea de toate: fir narativ, melanj muzical paneuropean si latinoamerican, jocuri de lumini si, bineinteles, o coregrafie halucinanta. Adica aceleasi lucruri la care dansatorul spaniol a renuntat in noul „Zapatos blancos" in favoarea unui asa-numit spectacol de improvizatie. Un program mult mai scurt si mult mai sarac, atit narativ, cit si stilistic. Dupa o intirziere de vreo 20 de minute, cind aplauzele spontane formulau deja o invitatie serioasa la inceperea show-ului, iar nou-venitii misunau prin sala in cautarea unui loc, s-au stins luminile si au intrat pe scena cei 11 muzicieni care l-au insotit pe Joaquín Cortés: sapte instrumentisti si patru cantaori (cintareti de flamenco). A urmat o explozie sonora, in care sunetul violoncelului se pierdea mai tot timpul in ritmurile mult mai dure ale percutiei, asa cum vocile feminine erau aproape acoperite de cele masculine.

Spre deosebire de „Mi Soledad", a carui structura, impartita in sase teme principale, a fost impecabila, „Zapatos blancos" cuprinde numai trei episoade, mult mai putin definite si intercalate cu numere improvizate. A doua secventa a debutat cu niste probleme de percutie, rezolvate de tehnicieni in vazul spectatorilor, care si-au uitat criticile cind au dat cu ochii de Joaquín Cortés, ajuns pe scena si hotarit sa faca show. A reusit sa faca o demonstratie de forta, impresionind publicul cu jocul de picioare si cu fluxul de carisma. Din nou, spre deosebire de „Mi Soledad" (si de spectacolele sale anterioare, totodata), a inlocuit conceptul de impresie artistica si stilistica prin cel de dificultate tehnica si talente de showman; stie sa anime publicul, sa ridice sala in picioare cind coboara de pe scena si da o tura printre rindurile de spectatori.

Din doua numere de improvizatie, unul a fost bazat pe o scena din „Mi Soledad", iar celalalt a impresionat mai degraba prin dialogul cu colegii sai, care se ocupau de calibrarea luminilor si a sunetului, si prin aceeasi formidabila gimnastica. A dialogat pe scurt si cu publicul, intr-o interventie semipolitica: „I, gipsy. I, very proud". Ultima parte a spectacolului a scirtiit si a tiuit intr-o microfonie asurzitoare, dar Cortés si echipa sa au fost rasplatiti cu trei minute de aplauze de la o sala ridicata in picioare. Si totusi n-a urmat nici un bis: alchimia stranie dintre spectatori si performeri si-a spus cuvintul, cortinele s-au tras rapid, lumea a dat buzna spre iesiri, in timp ce nenumarate voci feminine isi declamau veneratia fata de bailaorul spaniol, cu toate ca show-ul li se paruse saracut. Cum nu se poate mai adevarat: „Zapatos blancos" este, in forma actuala, cel mai slab spectacol al lui Joaquín Cortés din ultimii ani si, oricit de mult s-ar putea ridica prin calitatea improvizatiilor in viitoare reprezentatii, doar patima si adoratia admiratorilor ar putea sterge lipsa structurii, a mesajului si, mai ales, a continuitatii emotiei.

Despre o montare a „Spargatorului de nuci" care contine elemente de atletism, pe www.cotidianul.ro/select