Securitatea a fost cap de afis in presa din Romania post-decembrista. Suma articolelor ce i-au fost dedicate trece, probabil, de suta de mii. De asemenea, cateva sute de carti au disecat istoria institutiei infiintate la 30 august 1948, cele mai multe punand-o sub acuzare, iar cateva, scrise indeobste de fosti ofiteri de securitate, pledand in favoarea ei.
Nu este treaba noastra sa apreciem cat au fost de nedrepte sau partizane asemenea carti si articole, dar trebuie sa constatam ca subiectul lor a fost rareori abordat sistematic, obiectiv, in mai toate demersurile prelevand patima, prejudecatile si tezismul. Nici nu se putea intampla altfel, de vreme ce regimul arhivelor din aceasta tara a fost si mai este grevat de o anormalitate flagranta, majoritatea interventiilor publicistice intemeindu-se pe documente putine si precare ca semnificatie, ciupite de ici sau de colo, adeseori indoielnice, sau extrase dintr-un context inca invaluit in ceata. Acum, cand toata lumea s-a racorit, ar fi, credem, momentul sa reintram in aceasta materie cu ceva mai mult calm si cu ceva mai multa luciditate, scria Mihai Pelin. La moartea lui Mihai Pelin reluam un text aparut in lucrarea sa de referinta "Operatiunile Melita si Eterul - Istoria Europei Libere prin documente de Securitate" - Editura Compania, Bucuresti, 2007/ Albatros, 2003 - despre colaborarea sa cu ofiterul "Marcu" al Departamentului Securitatii Statutului. Mihai Pelin cu ideiile sale sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare nu va fi uitat si va ramane pentru totdeauna in memoria colectiva a romanilor.
Propaganda radio si Securitatea
La 10 august 1988, grupa operativa "Eterul" a alcatuit o "situatie statistica a actiunilor de riposta" in razboiul pe care-l purta impotriva studiourilor din Munchen. In anexa, documentul continea si o lista cu 23 de articole aparute in presa din tara si in publicatiile emigratiei, despre care se afirma ca ar fi fost redactate ca urmare a colaborarii autorilor cu Securitatea. Fiind vorba si de cateva nume apreciate in publicistica timpului. Autorul acestui text nu isi ingaduie sa reproduca intocmai lista in speta, spre a nu leza anumite susceptibilitati si, totodata, spre a nu oferi unor ziare motive pentru a se napusti asupra unor oameni nevinovati. Cu atat mai mult cu cat documentul pe care il am in vedere este, cu certitudine, un raport fals. O modalitate a Securitatii de a-si aroga niste merite care nu-i reveneau. Astfel incat prefer sa fac demonstratia acestui fals pe propria mea piele.
In lista figura si o reconstituire istorica, intitulata "Haituirea si hacuirea Iugoslaviei", pe care o publicasem in "Almanahul estival" al revistei "Luceafarul" din 1987. Evocam o serie de evenimente consumate in primavara indepartatului an 1941, care nu aveau nici un fel de legatura cu "Europa Libera" sau cu misiunile grupei operative "Eterul". Si stau sa ma intreb si astazi: de unde si pana unde prestatia mea publicistica de atunci, realizata pe temeiul unor cercetari realizate in arhivele militare, putea fi apreciata drept un aport la efortul Securitatii de a limita efectele propagandei radiofonice occidentale? Si nu gasesc un alt raspuns rezonabil decat cel prezumat mai sus. Lista era alcatuita la intamplare, prin frunzarirea publicatiilor timpului, intr-un moment in care trebuiau raportate si niste realizari.
O singura data am polemizat cu un colaborator al Europei Libere, la inceputul anilor '80. Publicasem un articol referitor la destinul unor artisti plastici din anii '50, in care Jules Perahim nu aparea intr-o lumina prea favorabila. Drept urmare, intr-una din emisiunile sale de la Europa Libera, Virgil Ierunca a binevoit sa ma recomande ca un antisemit incurabil. Intamplator, chiar in acele zile, incheiasem lectura volumului sau initulat "Romaneste", aparut la Paris, in 1964, sub egida Fundatiei Regale Universitare Carol I, procurata de mine, bineinteles, pe cai ilicite din punctul de vedere al Securitatii. In acest volum era incorporata si o tableta, percutanta si bine scrisa, in care preopinentul meu comenta prima prezenta postbelica a artistilor plastici romani la Bienala de la Venetia. Comisarul expozitiei romanesti de atunci fiind insusi Jules Perahim prezentat drept un politruc cultural indoctrinat la Moscova, sosit in tara calare pe tancurile sovietice care au invadat Romania in august 1944. Ceea ce nici macar nu era prea departe de adevar. De fapt, in 1981, eu afirmasem acelasi lucru, insa in termeni ceva mai atenuati decat cei folositi de Virgil Ierunca, in 1955, la postul de radio Paris. Deci, in 1955, Virgil Ierunca nu era antisemit. Eram eu, in 1981. Si chestiunea, trebuie sa recunosc, m-a cam enervat, motiv pentru care, in scurta polemica in care m-am angajat, am sarit uneori peste cal, potopindu-l pe advesarul meu de atunci cu acuze pe care azi le regret.
Tautologia "legionaro-fascista"
Oricum, a fost o chestiune in care Securitatea nu a avut nici un fel de amestec, neexercitand vreo influenta asupra mea. Dar, pana la urma, s-a intamplat, totusi, ceva ciudat: in a doua si ultima mea interventie polemica a aparut, intr-un sfert de fraza adaugat textului initial, si o referinta la Ioan Cusa, despre care atunci nici nu stiam ca exista. Referitor la Ioan Cusa, era etalata sintagma "legionaro-fascist", pe care n-am utilizat-o vreodata in textele mele, fiind, in schimb, o tautologie des intalnita in documentele Securitatii privind emigratia romana.
Polemica mea cu Virgil Ierunca nu a ramas fara consecinte, "Europa libera" pedepsindu-ma extrem de sever: mi-a reprodus in emisiunile ei ulterioare mai multe articole dintre cele pe care le publicam atunci in revista "Flacara", fara sa mai aminteasca si numele autorului lor. Intre altele, in acest sistem, mi-a fost reprodus si un text despre moartea prozatorului Nicolae Velea, citit la microfon de Neculai Constantin Munteanu. Textul se incheia cu urmatoarea fraza: "Nu a cazut in noroi, a cazut in zapada". Pana atunci a survenit, insa, o intamplare care ma obliga sa admit ca am fost si eu un colaborator al Securitatii. Atunci cand am vrut eu, nu atunci cand am fost inclus abuziv, ca si alti colegi de gazetarie, pe niste liste suspecte din toate punctele de vedere.
Cu "Marcu" la "Pescarul"
Ca si celelalte publicatii din epoca, revista "Flacara" beneficia de asistenta unui ofiter de informatii care vizita periodic redactia, stand de vorba, de regula, cu redactorul-sef adjunct, Nicolae Arsenie. In ceea ce ma priveste, nu am avut onoarea sa-l cunosc vreodata. In schimb, prin septembrie 1981, m-a sunat din oras, la redactie, o persoana care s-a recomandat "Marcu", mi-a spus transant ca era ofiter de Securitate si ca ar fi vrut sa ma cunoasca, spre a-mi avansa o propunere. Nu aveam nici un motiv sa-l refuz, de vreme ce nu stiam despre ce era vorba. Am stabilit impreuna niste repere de recunoastere si ne-am intalnit la restaurantul "Pescarul", nu departe de copacul acela miraculos in care, atunci, pareau sa se adune toate vrabiile din Bucuresti.
In discutia purtata, interlocutorul meu a fost extrem de deschis: in urma presiunilor exercitate prin cunoscuta emisiune a Europei Libere, intitulata "Europa si drepturile omului", Nicolae Ceausescu ordonase Securitatii sa elibereze cateva mii de pasapoarte celor mai turbulenti dintre cei hotarati sa se desparta de tara; decizia nu era dictata nici de generozitate, nici de obedienta fata de Occident, ci de un sadism, pur si simplu; conform uzantelor timpului, beneficiarii respectivelor pasapoarte fusesera obligati sa-si paraseasca serviciile, sa-si lichideze bunurile mobile si imobile, sa renunte la locuintele ce li se repartizasera cu chirie si, in general, sa-si incheie toate conturile cu statul roman. Trezindu-se, dupa aceea, in cea mai ingrata situatie posibila, deoarece consulatele occidentale, in fata carora se derulau zilnic scene de veritabil cosmar, refuzau sa le elibereze vizele de intrare in tarile pentru care optau. Multi dintre ei nu mai dispuneau de alta solutie decat aceea de a dormi pe trotuar. Intr-un moment in care iarna batea la usa. Si cel ce s-a recomandat "Marcu" mi-a propus sa scriu un reportaj despre soarta acelor nefericiti, exact cum l-as fi scris pentru revista "Flacara". El si institutia din spatele sau urmand sa-mi asigure posibilitatea documentarii, dar si protectia subinteleasa, spre a nu fi luat drept altul de caralii care blocau intrarile in oficiile diplomatice occidentale.
"Trebuia sa facem si noi ceva..."
Fiind o experienta careia nici un reporter serios nu i-ar fi dat cu piciorul, am acceptat, m-am documentat, am scris reportajul si l-am predat ofiterului "Marcu", fara sa stiu in ce mod intentiona sa-l utilizeze. Nici nu-mi pasa, deoarece textul meu nu continea nici un neadevar. Iar peste vreo trei saptamani, am avut surpriza sa aud reportajul meu citit la microfoanele de la Munchen, in cunoscuta emisiune a lui Neculai Constantin Munteanu. Si dupa surpriza a venit si momentul de observatie: daca cei de la Europa Libera au transmis acel reportaj, care, indirect, nu le era favorabil, inseamna ca erau niste oameni corecti. Interlocutorul meu a admis ca aveam dreptate, a oftat si mi-a spus textual: "Asta e situatia! Trebuia sa facem si noi ceva..." Nici astazi nu cred ca am vreun motiv sa regret prestatia mea de atunci. Si, daca situatia aceea ingrata s-ar repeta, as proceda la fel cum am procedat in toamna anului 1981.
M-am revazut dupa aceea de cateva ori cu "Marcu" si, la un moment dat, i-am propus eu un text pe care sa-l scoata din tara: o succinta reconstituire a invaziei sovietice in Basarabia si Bucovina de Nord, din vara anului 1940. Din punctul lui de vedere, a fost de acord, insa m-a avertizat ca va trebui sa solicite aprobarea superiorilor sai. Peste alte cateva saptamani, si acest text a fost citit la microfoanele de la Munchen, de data aceasta intr-o emisiune girata de Mircea Carp, alias "Mihai Soimu". In comentariul adiacent, Mircea Carp a apreciat ca materialul sosit la Munchen, cu certitudine, era redactat de un fost ofiter al Armatei Regale Romane. Din pacate, conform livretului meu militar, eram un simplu sergent al Republicii Socialiste Romania. Si nu ma incalzea faptul ca despre sergenti se spune ca ar fi stalpii tuturor institutiilor militare.
Mai tarziu, contactele mele cu "Marcu" s-au intrerupt brusc, datorita unor imprejurari care au intervenit in viata mea strict personala. Datorita acestor imprejurari, din colaborator al Securitatii, am devenit obiectiv al supravegherii ei. Cert este ca, pe intregul parcurs al relatiei noastre, "Marcu" nu mi-a solicitat nici o prestatie dezonoranta. (Mihai PELIN)
A murit Mihai Pelin
Istoricul, scriitorul si publicistul Mihai Pelin a murit in seara zilei de vineri 14 decembrie, la Spitalul Fundeni, dupa ce la patul de suferinta un cor de tineri, condus de preotul Clinicii, i-a cantat colinde. Prietenii si cititorii sai pot prezenta un ultim omagiu in Capela Cimitirului Straulesti II, unde va fi depus de luni pana marti corpul neinsufletit al celui ce a fost, pana in ultimele sale zile de viata, un neobosit cautator de adevar. Funeraliile vor avea loc marti, 18 decembrie a.c., la orele 12.00.
Istoricul Mihai Pelin s-a nascut in vara lui 1940, la Cernauti, de unde familia sa a fugit de Armata Rosie dupa invadarea Romaniei Mari. Absolvent al Facultatii de Filozofie din Bucuresti a fost jurnalist la "Scanteia tineretului", "Tribuna Romaniei", "Ramuri" si "Flacara". Membru al Uniunii Scriitorilor, a debut editorial cu volumul "Redactori si pianisti" (1967). Dupa 1990, a lucrat activ la "Baricada" si "Expres Magazin", iar in ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor "Jurnalul National" si "Cronica Romana".
Munca pentru adevar
In cele aproape doua decenii ce s-au scurs de la momentul 1989, si-a consacrat intreg efortul si timpul de care un pasionat de cercetare poate dispune, investigatiei si studiilor in arhivele comunismului romanesc.
Faptul ca a fost primul cercetator care a intrat in Arhivele fostei Securitatii in scopul publicarii documentelor studiate, i-a adus popularitate si prestigiu, numerosi colaboratori fideli, dar si puternici si nemeritati dusmani, dupa cum remarca prietenii sai istorici. Rezultat al acestor documentari, a coordonat editarea primelor patru volume ale Cartii Albe a Securitatii (1996-1997). Mai cu seama, dintre acestea, volumul "Istorii literare si artistice (1969-1989)" a generat dezbateri, conflicte si patimi. Alte volume, avand la baza documente inedite din arhivele speciale, ingrijit prefatate, redactate si adnotate de Mihai Pelin, au fost: "Epistolarul Infernului" (1993), "Sionisti sub ancheta" (1993), "Culisele spionajului romanesc" (1997), "Operatiunile Melita si Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate" (1999), "Opisul emigratiei politice" (2002), "Italieni, va ordon, treceti Prutul!" (2003), "Un veac de spionaj, contraspionaj si politie politica" (2003), "SIE & SRI - Trecutul nu se prescrie" (2004), "Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor romani intre legionari si stalinisti" (2005), "Diplomatie de razboi" (2005), sunt cateva dintre cartile semnate de Mihai Pelin, din raftul ce-i este consacrat in biblioteca specialistilor si iubitorilor de istorie si adevar. Acestea si alte asemenea merite si contributii au fost rasplatite cu demnitatea de Comandor al Ordinului Solidaritatii Italiene.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Anuntul familiei
Cu adanc regret si piosenie, facem cunoscut ca, pe 14 decembrie a.c., s-a stins din viata Mihai Pelin, scriitor de mare probitate profesionala, sot, frate si tata iubitor. Dumnezeu sa-l odihneasca in Imparatia Sa! Se afla depus la Capela Cimitirului Straulesti II. Funeraliile marti, 18 decembrie a.c., orele 12.00.
Familia