Se tineau de mana si mergeau peste tot impreuna. Nu aveau inca 18 ani, dar se iubeau la nebunie. De atunci, acum 42 de ani, Gica si Nicolae au devenit familia Dobrin si orice intalnire dintre cei doi s-a perpetuat in timp ca o mare poveste de dragoste. Una care mereu parea a fi fara sfarsit...


De ceva timp, din spatele stadionului din Trivale, "Gascanul" Dobrin vegheaza permanent fotbalul pitestean. Un sport care l-a facut celebru si iubit peste tot in lume. Povestile cu driblingurile magice ale printului din Trivale au facut inconjurul lumii si ne-au hranit viata cu speranta unui dribling naucitor, care se tot nastea dintre firele de iarba si care trimitea adversarii la cules de seminte sau invingea reflexele goalkeperilor adversi. Ei bine, de acolo, din iarba, Dobrin ne-a ras mereu in fata. Ne-a aratat ca fotbalul a fost nascut, poate, chiar pentru el. Insa, din spatele cortinei, arareori s-a putut vorbi de omul simplu Nicolae Dobrin.


DORUL DIMINETILOR. Genial si celebru pe terenul de fotbal. Timid sau fitos in afara lui? Cum era Gicu, oare, cu adevarat? Dupa ce i-a fost alaturi timp de 42 de ani, doamna Gica Dobrin pare sa stie cel mai bine aceasta latura ascunsa a idolului multor generatii. In fata unei cafele, intr-un barulet din Pitesti, plin cu fotografiile maestrului, se naste povestea. Povestea omului simplu, din afara vestiarului si a gazonului. "Offf, Giculeee, Gicule... Uite ce vrea sa stie lumea despre tine!? Tu ai fost cel mai bun, Gicule", incepe sa vorbeasca sotia maestrului, intr-un dialog imaginar cu cel care i-a fericit atatia ani viata. Apoi ne fixeaza si incearca sa apuce discutia dintr-un punct. "Gicul meu a fost steaua mea norocoasa. A fost omul cel mai simplu, cel mai bun si cel mai modest de pe lume. Si acum ma trezesc dimineata si parca il astept in bucatarie cu cafeaua facuta. Sa-l vad cum intra grabit, cum o soarbe cu patos, pregatit sa inceapa o noua zi la scoala lui de la Valea Ursului, sau treaba de la echipa lui de suflet, FC Arges." In fapt, pentru Gica si Nicolae Dobrin, viata a inceput intr-o dimineata de septembrie, tinandu-se de mana si mergand impreuna la liceu si s-a stins intr-o alta dimineata de octombrie, tinandu-se tot de mana, intr-o rezerva de spital. "Eu l-am dus de mana peste tot. La liceu, la stadion, la facultate. Peste tot eram doar noi, cu universul nostru. Pare ireal, asa e?", povesteste Gica Dobrin.