Amigdalita lui Gil Dobrica

N-a avut de la nastere acea voce inconfundabila. Si totusi, dupa o vreme, nu se stie de ce, Dumnezeu si-a adus aminte de el. Insa, pe undeva, i-a creionat acelasi destin ca al lui Iov, cel din vechime. L-a facut sa sufere fizic, ca sa-l poata blagoslovi cu har. Asa a ajuns Gil sa aiba o voce dumnezeiasca. Caci mana si vointa Celui de Sus au fost...


Se spune ca trei sunt momentele care incheaga si puncteaza viata unui om: nasterea, nunta si moartea. Gil n-a avut parte sa joace la propria-i nunta. A cantat si a dansat la altii. Chiar daca a iubit si la randu-i a fost iubit de femei, nici una nu a intrunit conditiile pentru a deveni doamna Dobrica. Cel Sfant l-a logodit insa cu soarta. Pe cand avea 17 ani, o amigdalita l-a dus pe masa de operatie. Dupa ce i-au fost scoase amigdalele... minune!... S-a trezit cu o voce apropiata de cea a vestitului Ray Charles. Asa a inceput noua nastere a lui Gil Dobrica. La Craiova, in casa in care a locuit si el, nu a mai ramas decat doamna Florina Patru, sora lui mai mica, impreuna cu familia. Ne-am pus sa povestim despre copilaria lui Georgica, cum il alintau ei, si despre ultimele saptamani de viata. Nunta am sarit-o din schema, ca n-a fost sa fie. Nuntirea cu destinul (am hotarat impreuna) a fost atunci cand a spus cu alta voce "da" sortii. Si nu in biserica, ci pe un pat de spital. Dar tot in straie albe se spune ca a fost. Olteanca autentica, ii turuia gura cu verva cu care vrabiutele mosesc primele zile insorite ale primaverii. Am inregistrat cu doamna Florina o caseta intreaga de amintiri, ca i-am si zis: "Doamna, traseram noi o caseta, dar daca stateam de vorba cu o familie de ardeleni se puneau doua".


FOTBAL CU CÃ…RPE. Doamna Florina facuse din sufragerie un mic muzeu, un altar de inchinaciune pentru fratele sau. Erau tablouri cu el din tinerete si pana spre apus, zeci de poze de la intalnirea cu Ray Charles, magnetofoanele lui, CD-urile, televizoarele, hainele purtate etc. Cand povesteste nu mai e trista. L-a plans destul in jumatatea de an scursa de cand a murit. Mai ales ca vrea sa-l pastreze vesel in minte si-n vifornita amintirilor, cum vesel a fost el insusi viata intreaga. "Ne-am nascut in Calarasi, langa Dabuleni si Bechet, aproape de Dunare. Ne-a fost fericita copilaria, ca eram multi, si cand sunt multi si veselia e mai mare. Imi aduc aminte ca ii placea sa joace fotbal, stiti cu cine? Cu Vergica Sovaila, al de este primar acum in Calarasi. Pe atunci nu erau mingi de cauciuc, ca acum, sau nu aveau ei. Dar puneau multe carpe strans legate cu nojite si bateau ghemotocul ala toata ziua. Venea acasa cu buricele destelor julite, ca mai jucau si desculti. Avea si momente cand nu ii placea sa stea cu prietenii. Si atunci il luam eu si cu fratele geaman, ba la gradina, ba sa culegem bumbacul. Georgica, hai sa ne bumbacim, asa ii ziceam."


STÃ…NGACI, DAR SÃ…RITOR "Sambetele si duminicile le stateam cu el la sosea pe o banca, ca noi stateam chiar aproape de sosea, a treia casa. Si ce credeti... eu il tineam in brate, ca era mic, si mi-a cazut, si in momentul ala si-a frant mana dreapta. De atunci a inceput sa faca totul cu mana stanga si stangaci a ramas in toate. Dar absolut in toate. Cand era deja mare s-a dus la munte sa schieze si dintr-o greseala si-a fracturat piciorul si a stat cu el in gips 3 luni la Predeal. Ulterior s-a dus sa cante la munte pentru nu stiu ce patron si si-a fracturat iarasi piciorul, si-a rupt niste coaste si mana dreapta. Era foarte priceput in schimb la munca campului. Ii placeau caii, avea un cal Mugurel. Insa el incaleca pe toti caii, poate il simteau ca are suflet bun. Taticua€™ il lua mereu la lucrul campului, la cosit. Nu pregeta de la treaba. Cand trebuia sa-i aduca lemne mamichii, el era saritorul. Mititel cum era, fugea sa ia lemne si le aducea cu bratucul lui al stang, ca nu putea cu dreapta. Mamica zicea, saraca: uite, asta e vrednic si Florina, ailalti sunt niste lenesi, puturosi. Cand se ducea sa ia apa, se ducea la cismeaua Alepirei (asa era porecla) si aducea galeata pe jumatate plina cu mana a stanga, ca pe dreapta i-o fracturasem eu. Si mamica zicea: Doamne, de ce ajutor imi este, pe asta-l oprim sa ramana si pentru vite si pentru cai si pentru pamant, caruta... Ca era foarte muncitor..."


LA PESCUIT DE "JUVETI". "O pasiune a lui era pescuitul. Isi scotea rame de cu seara, le punea intr-o cutie, isi lua mamaliga pentru nadit si in zori pornea. Eu muream, ca vroiam sa merg si eu, dar el zicea: nu, tu ramai acasa. Si mie imi placea sa merg, ca eu socoteam pestii cu mana si scoicile le scoteam cu piciorul. Dar el cand cauta scoici se baga cu capul pana la fundul apei. Si am impresia ca de aici i s-a tras, ca avea o otita la urechea stanga. Le scotea cu mana si mi le dadea mie sa le bag repede in traista. Ne placeau scoicile, le faceam mancare, scoici umplute, scoici cu usturoi... Dar el prindea pesti, sa stiti! Cand ajungeam acasa mamica zicea: ia uite!, manca-l-ar mama, ne adusa si noua juveti... Ca ea asa zicea la pesti, "juveti", ca Nea Marin. In vacante insa il luam pe Mitrulica cu acordeonul si mergeam in port la Bechet, la Dunare. Veneau si dabulenii si calarasenii, saratenii, bechetenii, toti in costume populare si, Doamne, ce frumos era! La caminul popular se tineau seri literare cu poezii, cantece, dansuri si toti din familie eram prezenti. Canta si Georgica, dar el nu canta melodii populare, canta cantece scolaresti, ca era mic..."


MÃ…SURA LUI GIL. Am mers la Calarasi sa vedem locurile unde a copilarit Gil Dobrica. La primarie, domnul Sovaila (prietenul si vecinul din copilarie al lui Gil) facea ultimele retusuri la alegerile pentru parlamentarii europeni care se desfasurau a doua zi. Forfota mare, zi cu naduf pentru domnul primar. Dar cand a auzit ca e vorba de Gil a lasat totul balta. Ii era viu in minte, ca si cum s-ar fi intamplat ieri. "La noi era un joc cu banul de metal. Aruncau banii ambii jucatori de un gard si daca pica ban langa ban dadeai cu palma si-i atingeai si pe ala si pe celalalt, luai banii. El avea mainile foarte mari. Si cand am vazut noi asa, ca mereu ne lua banii, ca avea mainile cat lopata, i-am facut o masura dupa palma noastra. Am facut un bat si cu el masuram distanta. Dar era si smecher. La noi se puneau dovleci si floarea-soarelui. Primavara, cand se semanau, mai ramaneau seminte si de colo, si de colo. Semanatul era exact atunci cand caisele incepeau sa creasca. Ei aveau doi caisi tare frumosi in curte. Si faceam schimb: un buzunar de caise pe un buzunar de seminte. Bine-nteles ca iesea in castig, ca semintele noastre erau mai mici decat caisele lui si umpleau mai bine buzunarul. Si ca sa vedeti ca ii placea sa cante de mic, va spun ca iesise pe ecrane filmul "Vagabondul". Fredona in nestire melodia filmului, dand din maini si din picioare, pana ne scotea din minti pe toti..."


CRAIOVA. La inceputul anilor a€™60 familia Dobrica s-a mutat in Craiova. Se cam terminase copilaria cu grijile ei mici si marea ei veselie. Incepea o alta perioada, a asumarii raspunderii. Adolescenta urma sa aiba responsabilitati. Tot vesela, gesticuland larg si traind intens fiecare fraza rostita, doamna Florina continua sirul povestii: "Pana in clasa a saptea a avut numai note bune. Ce e drept, nu lua coronita, ca erau ailalti: ai popilor, ai inginerilor, invatatorilor, primarilor, notarilor etc... dar el invata si iar invata. Cand a venit la Craiova si a facut scoala profesionala a zis: mai intai ma apuc de muzica, ca asta-mi place! Dar fratele cel mai mare l-a sfatuit: mai, Georgica, ma, fa si tu o calificare ca sa ai in viata o paine in mana! Si intr-adevar a facut scoala profesionala pentru strungarie la 7 Noiembrie. Dupa aceea a intrat si la seral. Saracul de el se scula dimineata, mergea la serviciu, venea de la serviciu, manca ce manca si iar se ducea la seral. De la seral venea acasa, iar manca si iar pleca in ture de noapte, cand cadea. Ajuns la serviciu de noapte, el nu putea sa doarma. Altii mai atipeau pe cate un scaun, dar el batea in strung cu niste chei pe ritmuri auzite de el la magnetofon. Mai tarziu a recunoscut ca de aici i s-a dezvoltat parca mai mult pofta pentru muzica."


BINECUVÃ…NTATA AMIGDALITÃ…. "La un moment dat a facut o bronsita, cum sa spun... o rinofaringita... faringita mai mult, si a fost cu amigdalele la pamant. A fost operat si-n momentul cand l-au operat a capatat vocea lui Ray Charles. El pana atunci nu avea timbrul ala al lui Ray, nici in discutii si nici in cantece. Si a inceput sa cante la restaurantul Perinita, la restaurantul Minerva la Sala Maura unde veneau multi nemti, suedezi, polonezi, francezi, oameni care aveau bani. Si asa l-au depistat. De la Casa Studentilor i-au spus sa mearga la Bucuresti ca acolo se castiga o paine ca lumea si acolo poate sa se afirme. A plecat la Bucuresti si i-a gasit pe Liviu Ciulei si pe Sergiu Nicolaescu care l-au bagat in filme. Caramitru insa era invidios. Ba ca n-are facultate, ba ca n-are decat liceul, ba ca e un cantaret banal... El canta insa numai in engleza si il cautau securistii sa ii ia atestatul. De aceea nu a mai cantat atunci 5-6 ani, canta insa pe la nunti si pe la botezuri. A vrut sa se relanseze dupa Revolutie, dar a fost greu. Primul disc scos la Electrecord a fost un disc mic ce continea «Hai acasa», «Unde a fost visul» si «Ruga pentru parinti». Aici s-a suparat Hrusca zicand ca i-a furat melodia, ca, vezi Doamne, Paunescu a scris-o pentru el. El saracua€™ a fost insa un om care nu s-a exteriorizat, ci a zis: lasa-i sa se procopseasca ei, ca mie nu-mi trebuie viata urata si viata amarata..."


LA "GORNITÃ…". "In fiecare vara, in fiecare primavara, el era aici. Se trezea de regula pe la 9 dimineata. Statea noaptea foarte tarziu si se uita la toate cele trei televizoare odata pe care le avea aici. Vedea cam toate emisiunile, dar in special filmele ii placeau extraordinar de mult. Statea de obicei pana pe la 3-4 dimineata. Se uita in continuu. Pe urma adormea. Bine, mai si dormea cand vedea filme, ca ne si zicea: ma, veniti si voi, ca nu ma simt eu bine cand vad singur filme; vreau si eu asa... vreau si eu galagie, vreau si eu la gornita (asa se zicea la noi la Calarasi, la gornita, adica la lume multa), vreau si eu sa stam mai multi la un loc. Atunci noi veneam si stateam langa el pe scaunele. Se culca pe la 3-4 noaptea si se trezea pe la 8-9 dimineata. Se scula si atunci sotul ii facea oua fierte moi, cum ii placeau lui, un pate de ficat, cafea si i le aducea sus. Ii mirosea cafeaua si zicea: tataie, vezi, ma, ca toata casa miroase a cafea, adu-mi si mie o cafea... Bea cafeaua si apoi zicea sa-i scoatem masuta afara. I-o scoteam, ii puneam un scaun si-l asezam sub bolta de vita-de-vie la o bere, la o cafea si la citit ziare, ca tataie se ducea sa cumpere ziarele. Dupa masa de pranz se racorea la furtunul cu apa din curte si mai statea de vorba. Il mai chema pe doctorul Titinel Duca, mai un vecin care e tobosar - Aurel Arjoca, mai dadea un telefon lui Sorin Cartu... asa ii trecea ziua."


FINALUL. Seara, pe la 5-6, se culca zicand: mai, pe la nasucul meu al mic si delicat a venit un pui de somn. Si tragea cate un pui de somn. Apoi zicea sa venim cu totii ca au inceput stirile la televizor. Insa in ultimile 3 luni a fost atat de grav ca nu mai putea. In ultima vreme a dormit cu Marin (sotul) pe care-l scula din 5 in 5 minute. Ii spunea: ma, scoala, ma, ca nu mai pot de oase, scoala-ma! Marin il lua cu o mana dintr-o parte, cu o mana din alta si-l scula. Ma, nu mai pot de durere, nu mai pot de sale... zicea. Tusea, tusea ingrozitor si expectora. O dubla pneumonie, stiu eu ce o fi fost, complicatia cu picioarele, ca erau umflate peste masura de la genunchi in jos si-l dureau de murea. Eu ii dadeam Milurit, care se da la guta, ii dadeam si Diclofenac... doar, doar i-or mai trece durerile. Si zicea: nu mai pot, ma, ce ma fac...? De unde o fi venit boala asta la mine... Asa a murit, saracul, in chinuri!"... Abia acum vocea ii scade si-o podideste plansul. Fata chinuita de viata i se intuneca si pe obrajii cutati de batranete se preling doua lacrimi albe, ca doua boabe de lumina, in amintirea celui care a fost Gil Dobrica.


MORMÃ…NTUL. Pe la jumatatea lunii aprilie a acestui an, cand vantul primaverii valsa sprinten printre muguri blonzi, se savarsea din viata Ray Charles al nostru, inconfundabilul Gil Dobrica. Nu s-a stins sonor, cantand pana in ultima clipa, ci sfios si tacut, asa cum fusese, in fond, toata tineretea pana la intamplarea cu operatia de amigdalita. In aerul inalt, o fanfara tanguitoare daduse de veste cerului ca inca un suflet de pamantean vine sa bata timid la portile pazite strasnic de Sfantul Petru. O mana de prieteni il condusesera atunci pe ultimul drum. Florile si pomii infloriti din cimitirul Ungureni sugerau ca Gilache va ajunge "la un loc cu verdeata" si dincolo de tariile albastre ale cerului. Se muta doar dintr-un rai terestru intr-un rai al ingerilor. Acum ceva vreme, cand am fost la mormantul lui, peste intreaga Craiova venise iarna. Tot alb in jur, ca o primavara inghetata. Tot flori, dar reci ca un fior al mortii ce-ti brazdeaza sira spinarii. Tot pomi, dar goi si cenusii ca niste suflete rastignite pentru pacate de neiertat. In aprilie, Gil plecase in lumina vie a primaverii, acum totul era mohorat, trist. Numai zapada dadea o stralucire rece locului.


CU RAY CHARLES PE CRUCE. La cimitir am fost insotiti de nea Marin (sotul doamnei Florina) si de nepot. Era o dupa-amiaza plumburie, ca sufletele indoliate ale celor doi. Cand am intrat in cimitir, la prima intersectie am facut la dreapta. Am trecut pe langa niste morminte grandioase, adevarate temple, ale unor fosti bogatasi ai Craiovei. Cat de trufasi si stupizi sunt unii oameni, chiar si in fata eternei si implacabilei morti. Dupa alte cateva sute de pasi, in stanga, pe o alee ingusta, am ajuns la mormantul lui Gil. Doar o piatra de cavou si o cruce alba. Intr-un oval era gravata o imagine cu Ray Charles si Gil, cand acestia isi dau mana in unica lor intalnire la Cerbul de Aur de la Brasov din 1994. "Ia uite, domnule, ca cineva nu l-a uitat. Arde o lumanare aprinsa langa crucea lui...", zice nea Marin aplecadu-se, facandu-si semnul crucii si sarutand marmura rece. Intre Florea Dobrica si Nicolita Dobrica, Gil isi doarme somnul in familie. In josul crucii stau scrise versurile lui Adrian Paunescu: "Dar de moarte nu se scapa/ Ca e surda si mioapa/ Pune pleoapa peste pleoapa/ Si-si trimite prada-n groapa... Noapte buna, Gil Dobrica!" Ne-am inchinat, la randu-ne, si ne-am retras cu capul plecat si pasi sovaitori, ca la iesirea cu icoana din biserica. Peste cimitirul Ungureni ciorile croncaneau (nemuzical) a pustiu. "Hai acasa!", am zis catre ceilalti, si vocea usor ragusita a Maestrului parca s-a ridicat din mormant sagetandu-ma. Pentru o clipa m-am simtit la malul marii, pe care el a iubit-o atata, cand rasunau plajele de melodia lui data zilnic la Radio Vacanta. Aveam lacrimi in coltul ochilor. Ramas bun, Gil Dobrica!...

---

Despre autor: