Adrian Pintea traieste! Inca priveste de sus, de pe calul sau, din sufletele spectatorilor lui. Din inimile colegilor. Din iubirea care nu poate muri. Pentru ca e vesnica.


Mircea Albulescu vorbeste despre Adrian Pintea ca si cum ar fi inca in teatru. La sfarsitul lui noiembrie, intr-o pauza de repetitii la Teatrul National, actorul plange, rade, povesteste. In culise, iese din rolul generalului din piesa "A patra sora" a lui Janusz Glowacki, pentru a reface aventura unei zile ideale a prietenului care acum nu mai raspunde cand e strigat. "Dar el e aici! Dupa usa! Mereu." Prezenta prietenului, a studentului devenit apoi mare actor, asistent universitar si excelent profesor, a colegului Adrian Pintea e inca prea vie in inima lui Mircea Albulescu pentru a vorbi despre el la trecut: "Noi, actorii, nu murim niciodata. Doar cand ultima amintire din sufletul unui spectator dispare, atunci disparem si noi. Sunt amintiri din minte si amintiri din suflet. Pana atunci traim, pentru ca semnul indeletnicirii noastre actoricesti este un semn tragic. In clipa in care se naste, in aceeasi clipa moare. Dar el, daca mai traieste, o face doar in amintirea spectatorului care poate sa conserve si sa cultive eventual momentele de teatru pe care noi le-am jucat."


PINTENI DE CRISTAL. "Eu cred ca si in profesorat exista o expresie pe care eu o folosesc foarte mult, desi recunosc ca nu-mi apartine: «Studentul trebuie intotdeauna indrumat cu pinteni de cristal». Pintenul de cristal are aceasta calitate extraordinara: daca impingi prea tare, se rupe pintenul! Poti sa indemni exact cat trebuie ca sa creezi un imbold si sa nu doara. Sa nu se sperie de aceasta indeletnicire", explica profesorul actor, cu gandul la studentii pe care i-a pregatit impreuna cu Adrian Pintea. Legatura dintre cei doi a fost mult mai puternica decat o simpla colaborare. Iar "pintenii de cristal" au fost daruiti de la maestru catre discipolul cel mai bun, devenit maestru, apoi plecat prea devreme de pe scena, intr-un teatru absurd al cotidianului. "Mie mi-a placut calaria in prima mea tinerete si-am stat calare la cateva filme. In momentul cand el a-nceput sa aiba dragoste de cal si chiar a avut un cal, tin minte ca atunci i-am facut cadou o pereche de pinteni. S-a bucurat foarte mult de ea si mi-a spus: «Domn profesor - asa cum ma alinta el pe mine - iata ce pereche de pinteni!». Nu mai stiu exact cand se intampla asta, dar i-am dat imediat dupa ce si-a luat calul. Si s-a bucurat asa de tare, ca si cum i-ar fi nascut nevasta trei gemeni. Atunci i-am facut cadou pintenii mei! Nu i-am dat «niste pinteni». I-am dat pintenii mei! Sa fie ai lui! Si sa calareasca cu drag si sa-i foloseasca cu duiosie fata de calul lui, asa cum ar fi fost niste pinteni de cristal!"


De ce nu s-a multumit cu putin? De ce a fost de toate? Scena, televiziune, radio, poezie, sensibilitate inegalabila, calarie, regie... Pentru ca altfel n-ar fi fost Adrian Pintea! "A fost un om care niciodata nu s-a considerat implinit. Intotdeauna a simtit in el resurse si potente ca sa poata sa mai implineasca simtul sau artistic. De aceea a facut si regie, de aceea si profesoratul, care are cele doua aspecte: o data traditia de a impartasi celorlalti din experienta sa, care este... uite ca-mi vine sa vorbesc mereu despre el la prezent! Si poate ca nici nu e rau", si-a intrerupt sirul cuvintelor Mircea Albulescu, in timp ce incerca sa enumere cateva dintre multele calitati ale prietenului Pintea. "Am simtit in el dorinta de a se manifesta de din josul rampei, scenei, cum se spune. Adica sa faca profesorat, dar si regie in acelasi timp. Si el a facut pana la urma aceasta munca cu studentii, de a-i implini. Dupa cum cred ca mai departe a tinut seama de o dorinta a mea foarte mare, pentru ca, dupa parerea mea, cea mai importanta misiune a unui profesor nu este sa scoata actori, ci sa scoata alti profesori dupa ce el nu va mai fi. O mare implinire din viata mea si, in acelasi timp, din viata lui, a fost clasa noastra. El si-a dorit foarte mult sa fie profesor. Nu neaparat ca sa punem pe cartea de vizita «profesor doctor» si numele nostru, ci din dorinta de a impartasi. Aici e un lucru la care noi ne-am inteles foarte bine. Nu pot sa spun ca el a invatat de la mine, pentru ca, in aceeasi masura, si eu am invatat de la el. Prin asta intelegand ca noi de la studentii nostri intotdeauna am invatat. Noi intotdeauna le-am spus studentilor nostri: fiti atenti, copii, ca noi in orice caz invatam ceva de la voi. Daca puteti sa invatati ceva si voi de la noi inseamna ca suntem oarecum impliniti. Asta este in legatura cu profesoratul lui, care a fost minunat. La catedra si in fata microfonului, realizand emisiunile culturale sau de Teatru Radiofonic, am stat cel mai mult frunte langa frunte. Da! Fara el mi-e fruntea mai palida", marturiseste actorul.


FÃ…RÃ… MESERIE. Nimeni nu se poate duce "la serviciu" cand se urca pe scena. Sau cand se urca pe cal in fata camerelor de filmat, renuntand la dublura de bunavoie si nesilit de nimeni. Si, implicit, expunandu-se pericolelor cu inima deschisa, din dragoste de arta. "Meseria" o fi "bratara de aur", asa cum zice o vorba folosita intr-o vreme ca lozinca de propaganda, dar "meseria" de artist nu exista. Asa simte Adrian Pintea, vorbind din inima prietenului Albulescu. Asa simte si actorul Teatrului National: "Este un om care si-a pretuit si si-a respectat enorm - nu-mi place cuvantul «meserie»! Mai degraba as spune «indeletnicirea». Spre deosebire de alti colegi de-ai mei, mult mai tineri, el venea la teatru intotdeauna extrem de concentrat si era foarte atent la fiecare editie sa fie, cum spune francezul, «son mieux», cel mai bun Adrian Pintea, cea mai buna editie. Nu a existat, cand era pe scena, si nu existaa€¦ nu exista! - insist asupra prezentului - nu exista suficienta. Nu era genul «lasa ca merge si-asa». Nu! Avea prospetimea si curiozitatea sa atace de fiecare data cu un suflet nou texte vechi, situatii vechi, imprejurari vechi, cu noutatea sufletului si dorintei sale de mai bine. Este un lucru minunat pentru care eu si astazi il stimez foarte mult si il am de exemplu."


RISIPÃ… DE TANDRETE. Nu doar pe scena. Nu doar la radio. Nu doar pe ecrane sau in clasa. Adrian Pintea, artistul cu suflet vibrand, era la fel si in viata cotidiana. Pentru Lavinia Pintea, sotia si marea iubire a actorului, fiecare zi impreuna cu el a fost una ideala: "Orice zi a vietii noastre impreuna ar fi inceput cu multa tandrete. Risipa de tandrete. Si, neaparat, un ravas de dragoste. Obligatoriu! Dupa o cafea buna si o tigara fina (fumata doar de El), uneori un trabuc de cea mai buna calitate, ar fi urmat invariabil, trecerea in revista a presei, discutii spumoase si inteligente pe marginea subiectelor zilei. Adrian - un barabat fermecator, caruia ii statea bine fumand, cu un aer aristocrat, profund intelectual, cu ochi cu gene lungi, intunecati, in care puteai sa aluneci ca intr-o prapastie, cu fluturari de vise din alte lumi... Dupa ani de casnicie, il admiram pierduta, muta de uimire si-mi imploram splendidul noroc sa nu ma paraseasca prea curand..."


SI INCÅ O ZI... "Sa presupunem ca ar fi fost o zi de sambata!", spune Lavinia, intrand in universul atemporal pe care i l-am intins ca pe o cursa acceptata de ea cu drag. "Eu mergeam la cabinet pentru a vedea cativa pacienti din alta localitate. El isi intalnea studentii pentru amanunte legate de spectacolele pregatite. Era un pedagog de exceptie, foarte daruit. In tot acest timp, in pauze scurte, ne sunam repetat, pentru a ne auzi si a ne incarca mereu cu energia proaspata a dragostei noastre. La pranz venea sa ma ia de la cabinet si hotaram de comun acord daca urma sa ne indreptam spre Baneasa, la Clubul de Echitatie, sau spre o sala de cinematograf, pentru un film bun. Ne eram suficienti unul altuia. Mereu, doar noi doi. Radeam pe saturate, ne povesteam tot felul de intamplari amuzante, ne impartaseam unul celuilalt toate gandurile si trairile intime. Urmau apoi o cina romantica in doi, jocuri copilaresti, dragalasenii de tot felul, alaturi de «copilul paros» caine-lup Haiduc si mereu... vise de viata simpla, omeneasca. Apoi, noaptea sfanta si binecuvantata, in bratele omului iubit."


LECTIE DE IUBIRE. Lavinia Pintea a dorit sa le impartaseasca si altora o experienta pe care multi nu o mai cred posibila: iubirea. Perfectiunea. Idealul posibil in realitatea inconjuratoare. "Fiecare zi a vietii mele alaturi de Adrian a fost o zi ideala. Poate si asta m-a determinat sa numesc cartea aparuta la Editura Cartea De Weekend «Lectie de iubire cu Adrian Pintea». Intr-unul dintre ravasele sale de dragoste imi scria: «Dragostea mea, iubeste-ma, ajuta-ma si intelege-ma, pentru ca tu poti sa intelegi... Eu te iubesc! Poate asta ajungea€¦ Adrian». Toti cei 7 ani ai nostri au insemnat IUBIRE. Odata cu sine daruia doar IUBIRE. Asa cum am scris in finalul cartii mele cred ca: "Acum inteleg: Soarta m-a ales sa-ti fiu mireasa. Am trait alaturi de un geniu prea putin inteles si pretuit, langa unul dintre cei mai fumosi, daruiti, rafinati si mari intelectuali ai Romaniei...

Te voi iubi vesnic, Omul vietii mele!"