20 de ani de la aparitia albumului „Joshua Tree". 25 de ani de cind a iesit discul „Thriller". Criticul Anca Gradinariu incearca pentru Cotidianul o paralela personala - in acelasi timp, general valabila - intre hiturile de acum si cele de atunci.

Trupa U2 lansa acum 20 de ani miticul„Joshua Tree" Stiu, Stiu: e un semn de batrinete sa incepi sa te lamentezi de starea popului actual. Si, totusi, ceea ce 2007 ne-a oferit nu s-a comparat nici pe departe cu ceea ce am avut acum 10, 20 sau 25 de ani... Muzical vorbind, 2007 va fi memorat, probabil, pentru albumul Radiohead postat gratis online (sau, ma rog, cu pretul lasat la voia fanilor, ceea ce e fix acelasi lucru), pentru omniprezenta „Umbrella" si pentru povestea devastator de trista a lui Robyn despre o relatie ce se destrama - „With Every Heartbeat" a fost unul dintre putinele pop anthems care au ajuns nr. 1 pe merit. Cam putin, mai ales ca aveam asteptari mari: anii care se termina in 7 sint, prin traditie, senzationali. Sau poate e ceva in neregula cu mine? Poate ca mi-am pierdut, asa cum imi reprosa un amic, sensibilitatea pop, poate ca am devenit o snoaba care nu-si mai paraseste buncarul alternativ... Multa vreme m-am considerat mai degraba o entuziasta pop decit o fanatica indie; nu-mi placeau „purismele" nici cind eram mica, in anii ’80, atunci cind lumea se felia seismic intre rockeri si discari (aveam chiar o caseta BASF pe o parte cu Kim Wilde si pe alta cu Helloween). Poate ca ar trebui si acum sa ma fortez sa trec de prima piesa a noului album al lui Nicole Nustiucum (aia de la Pussycat Dolls). O s-o fac cu siguranta, insa dupa ce termin de ascultat a 1.569-a oara un album vechi de 25 de ani. Pentru ca sarbatoresc ceva: acum un sfert de secol, pe 1 decembrie, „Thriller" al lui Michael Jackson a aterizat in magazinele de discuri. Acest moment pop va fi celebrat oficial in februarie, cu o editie aniversara a LP-ului ce va cuprinde piese nepublicate, bonusuri DVD (printre care si uluitoarea interpretare a lui „Billie Jean" de la spectacolul de televiziune „Motown 25") si remixuri de Kanye West. Va fi un adevarat eveniment, daca tinem cont de imensul volum de presa ce i-a fost deja dedicat - un coverage care demonstreaza, inca o data, cit de important ramine acest concentrat de geniu.

„De la distanta unui sfert de secol, lansarea lui «Thriller» pare... ei bine, cel mai important eveniment din cultura populara din ultimii 25 de ani. E un disc care a pus capat apartheidului de facto din radioul comercial, care ne-a introdus in era videoclipului modern si care a transformat un pusti in echivalentul lui Elvis si al lui Beatles pentru o noua generatie", spune Jody Rosen in „Slate". Si oricit de mult s-ar scrie, tot nu ar fi de-ajuns sa cuprinda cutremurele pe care „Thriller" le-a produs si continua sa le produca in cultura pop.

Ce albume de anul acesta ar putea fi comparabile? Sau, hai s-o luam altfel: cite dintre albumele de anul asta v-au marcat viata? Cite dintre versurile unor piese le-ati trimis, la betie, prin SMS, unor fosti iubiti? Cite dintre ele v-au impins sa faceti lucruri cretine? Cind ma gindesc la „Billie Jean", zimbesc la felul in care exersam PASUL in fata blocului, cu profesorul Virgil (care isi taiase pantalonii si el, atit cit sa i se vada ciorapii flausati; o fi parind acum un fashion faux pas ridicol made in 80, dar tot e mai bine decit sa nu porti chiloti pentru ca nici Britney n-o mai face). Rid si cind imi amintesc cum imi confectionam cerceii cu cruce pentru o singura ureche, de purtat numai in pauze, cum imi taiam blugii polonezi si cum faceam iritatie de la barba nerasa a colegilor de liceu cu care ma sarutam pe la bairamuri, dupa ce stingeam lumina. „Well I guess it would be nice/ If I could touch your body"... Evident, vorbesc acum despre ravagiile provocate preadolescentilor de George Michael si al sau „Faith", alt esential de acum 20 de ani (octombrie 1987).

Ce muzica, ce epoca! Atit de dulce amaruie. Un soundtrack pentru viata mea. „Well I never pray,/ But tonight I’m on my knees yeah/ I need to hear some sounds that recognize the pain in me, yeah/I let the melody shine, let it clean my mind, I feel free now", vorba unui alt filosof pop, Mr. Richard „Mad" Ashcroft. Apropo de 7 si de Ashcroft, in 1997, The Verve lansa iconicul „Urban Hyms". Plus: Radiohead aparea cu „OK Computer", Bjork cu „Homogenic", Daft Punk cu „Homework", Blur cu „Blur", Chemical Brothers cu „Dig your own hole" si, ei bine, Spicegirls cu „Spiceworld". Albume pe care le asculti in bucla, care te invie, care te fac sa te pierzi de tine.

Michael Jackson, in perioada incare facea muzica, nu scandal „And you give yourself away/And you give yourself away" . Da, in martie, s-au facut 20 de ani de la „Joshua Tree", despre care Jimmy Newlin de la „Slant Magazine" spunea ca e unul dintre putinele LP-uri care „demonstreaza ca o trupa poate sa compuna o aura sonica la fel de rapitoare si de impresionata precum o simfonie" (asta se intimpla cu mult timp inainte ca extraterestrii sa-l rapeasca pe Bono si sa-l inlocuiasca cu un Mesia ipocrit). LP-uri chintesentiale (tot in 1987 - New Order cu „Substance" si Depeche Mode cu „Song for the Mases"). Dar cine mai asculta acum albume intregi? Generatia iPod prefera retailul. Si cum i-am putea condamna? Pentru ca, asa cum spune si Billy Johnson jr. in blogul sau: „Nu poti sa-i invinuiesti pe pusti ca vor sa downloadeze single-uri cu doar 99 de centi, in loc de un album intreg. De ce s-ar obosi? Nu au nevoie de restul de 16 piese de pe album. Oricum sint de umplutura. Acest lucru nu se intimpla acum 25 de ani, atunci cind Michael Jackson lansa clasicul «Thriller». Ma uit la track listing si la performantele fiecarui single si e chiar socant cind le compari cu productiile contemporane". Evident ca muzica buna continua sa se faca. Doar ca nu are mass-appeal sau un canal de propagare potrivit ca sa iasa din enclava. Iar produsele de masa au un cod de bara prea accentuat. Ultimul Britney Spears nu suna rau. Cum ar putea sa sune rau, cind la el au lucrat 145 de producatori de top? Insa e atit de bilbiit incit si-a pierdut orice gust. Unde sint spontaneitatea, ingenuitatea? Unde sint acele albume care chiar inseamna ceva si care, inainte sa devina influente si indispensabile, zboara de nicaieri, peste capul oricaror analisti si prezicatori, direct in crestetul si inima noastra? Nu poti decit sa te bucuri ca imbatrinesti. Pentru ca tu chiar ai trait toate acestea si nu sint doar niste mp3-uri intr-un playlist prafuit. Pentru ca acei ani par din ce in ce mai irepetabili.

Pentru a vedea clipul piesei „Where the Streets Have no Names" accesati www.cotidianul.ro/select