O aparitie recenta, o carte de 256 de pagini, al carei autor abia a implinit 25 de ani, atrage atentia printr-un titlu cat se poate de original, aproape socant: "Proust a fost neurolog". Nici macar un semn de intrebare nu indulceste agresivitatea lui Jonah Lehrer. La prima vedere pare sa fie vorba despre incercarea de a stabili faptul ca intelegerea creierului uman apartine in primul rand artistilor: scriitori, compozitori, pictori si chiar bucatari, care au anticipat marile descoperiri stiintifice.  Cine a fost primul? Are vreo importanta? Ge­niul este intotdeauna in avans fata de restul lumii, stim asta de pe vremea lui Leonardo. Printre artistii pomeniti se afla si compozitorul Igor Stravinski. Prima auditie a "Ritului primaverii" a fost marcata de huiduieli la fel de intense ca aplauzele, dar si de aparitia politiei. Descoperise oare Stravinski faptul ca mintea are nevoie mai mult de conflict decat de consonanta? Poate ca da, desi interpretarea lui Lehrer este cel putin discutabila. El crede ca ne putem adapta la noutate, ca nimic nu ramane dificil de inteles, asa cum sustine teoria moderna a neuroplasticitatii. Muzica lui Stravinski ramane surprinzatoare, la fel de indrazneata ca la inceputurile ei. Un detaliu, Walt Disney a folosit-o in 1940 ca ilustratie a celebrului desen animat "Fantasia", fara sa mai provoace scandal, ca in 1913. O demonstratie a teoriei care sustine ca muzica ne tulbura doar atunci cand obliga o parte a creierului, cortexul auditiv, sa faca un efort pentru a descoperi o ordine ascunsa? Ramane de vazut. Apare si faimosul bucatar, Auguste Escoffier, considerat expert in neurologie fiindca ar fi introdus sosuri ce contin un precursor al monoglutamatului de sodiu, care are curioasa proprietate de a fi perceput drept gustos. Avem de a face cu misteriosul gust "umami", care, alaturi de dulce, acru, sarat si amar, este perceput de receptori specializati si este prezent in supa de carne de vitel sau in fiertura de alge "dashi". Descris ca savuros, umami, cunoscut de multe secole in Orientul Indepartat, a ajuns in Europa datorita lui Escoffier. Afirmatia este contestata de partizanii lui Brillat-Savarin, care ar fi descris conceptul sub numele de "osmazone". Ciudata pare expedierea pictorului neoimpresionist George Pierre Seurat in doar jumatate de fraza. Tehnica acestuia, folosirea unor puncte de culoare despartite de spatii minime, il face pe William R. Everdell sa sustina ca nici o alta pictura nu sugereaza mai intens faptul ca lumea este compusa din particule, si continuitatea e o simpla iluzie. Foarte putin convingatoare sunt capitolele legate de literatura, poate cu exceptia unei subtile analize a imaginilor din "Orlando", semnat de Virginia Woolf.  Dar marea problema este tocmai acea parte a cartii care ii da si titlul, cea legata de Proust. Apar aici cateva omisiuni surprinzatoare. Titlul cartii lui Lehrer, "Proust a fost neurolog", ar fi justificat macar o scurta prezentare a familiei acestuia, plina de oameni de stiinta, unii preocupati chair de mintea umana. Printre ei, tatal prozatorului, dr Adrien Proust, unul dintre savantii de renume ai epocii, elev al lui Jean-Marie Charcot, ca si Sigmund Freud. Preocupat de astma fiului sau, doctorul incerca tot felul de leacuri traditionale. Unul dintre ele, un ceai facut din bulbi de crin si alte plante, ar putea distruge mitul celei mai faimoase prajituri din istoria literaturii mo­derne, acea "madeleine" care apare si pe co­perta cartii lui Lehrer. Senzatia de bine, de relaxare, de liniste interioara pe care Proust o asociaza cu prajitura (care nu are cine stie ce parfum) este data de ceaiul pomenit. Acesta continea o substanta numita metilxantina, o ruda apropiata a teofilinei, substanta folosita in tratamentul astmei in vremurile noastre. Ceaiul, nu prajitura, va provoca senzatia de confort care usureaza incursiunea in memorie. Metilxantina il face pe Proust sa descrie cu un neintrecut rafinament misterioasele mecanisme ale memoriei. Nu se stie exact cui se adreseaza volumul de debut al lui Lehrer. Probabil umanistilor care doresc informatii relativ usor de digerat, in legatura cu ceea ce se intampla in propria noastra minte, cu legatura dintre muzica, pictura si gust. Lipseste raspunsul la o intrebare care ii framanta de multa vreme atat pe muzicieni, cat si pe neurologi. Ce manipulare incredibila a reusit Carl Orff in "Carmina Burana" de le place tuturor, de la ignoranti la experti, de la esteti la iubitori de kitsch?