Silviu, omul care a dat viata gandurilor a sute de scriitori, poeti, ziaristi lucrand timp de 13 ani intr-o tipografie, se afla azi in situatia de a-i scoate altii la tipar povestea, inca neterminata. O poveste ce a inceput sa se scrie fulgerator in urma cu un an, cand a aflat ca sufera de leucemie acuta limfoblastica de tip T. Povestea isi cere happy-end-ul.


Cand Robert, fiul sau de noua ani, vine sa-l viziteze mai, mai ca ii e greu sa-si recunoasca tatal de acum un an. Silviu, un baiat tanar, plin de viata, cu plete, abandonat de multe ori in farmecul copilului, in munca si in sunetele muzicii, a aflat intr-o zi fatidica de 13 ca pentru viata asta, data de la Dumnezeu, nu trebuie numai noi sa muncim, ca uneori destinul ne e scris acolo undeva, pe o muchie invizibila. Un destin pe care poate si noi ni l-am provocat, alegand inconstient. O cumpana, un drum ocolitor pe care trebuie sa-l facem si in care s-ar putea sa ne impotmolim atunci cand speranta dispare. Dar nu si pentru cei dragi lui Silviu, nu si pentru mama lui, care, raspandind bunatate in jur, stie ca si atunci cand e sleita de puteri inca mai poate lupta.


LINISTEA DUPÃ… FURTUNÃ…. Prietene, nu stiu daca sa te sperii sau nu... dar, daca eu as fi in locul tau, as vrea sa stiu... Esti bolnav de leucemie! Ti-a spus medicul din Brasov dupa ce i-au venit analizele. La 34 de ani, finalul e aproape imposibil de conceput. Cand viata te trasneste cu-n bici peste obraji e greu sa mai spui ceva. Totul se reduce la mutenie, o tacere a pasilor pe de rost. 13 decembrie 2006 e ziua in care medicul de la Spitalul Militar Brasov l-a trimis acasa, cu o medicatie, si i-a zis sa revina pentru internare a doua zi. Acasa s-a pravalit pe-un scaun, si a scos primele trei cuvinte in ziua aia. "Mama, am leucemie!". "A vrut sa isi verse povara pe umerii mei", spune Georgeta Havarneanu, dar nu a stiut atunci ca mutenia, durerea, pofta de viata, deznadejdea, speranta, viata, moartea, strigatul disperat de ajutor i le-a pasat ei, singura care va putea lupta cand el nu o sa mai poata, singura care se va zbate pentru a-i reda viata inapoi.


STIHIILE DIN NOI. Stia inca de pe atunci ca vestea asta il va curma de putere, ca il va cuprinde deznadejdea, abandonul, disperarea, imposibilitatea, micimea firii, si asta imediat ce va da piept cu realitatea. 145.000 de euro costa transplantul medular la clinica din Israel, singura care il poate scoate de pe drumul celor doua taisuri. A ales viata, dar ii e aproape imposibil sa creada macar ca cineva, un alt cineva de acolo, de Sus, va face posibil ca acesti bani sa se stranga. Oamenii au mereu probleme, o stie si el prea bine, iar cand altii se zbat pentru el, asa cum indirect i-a rugat candva, parca zambetul ii revine, parca stie ca undeva speranta lui prinde contur, devine umana, palpabila. Devine certitudinea de care uneori avem nevoie ca sa mergem mai departe.


URMASUL PE PÃ…MANT. "Unde esti, tati, unde esti?", intreaba mereu Robert cand vine in vizita la bunica lui, sperand sa-l gaseasca acolo intr-un fotoliu". Dar nu e. Mai mereu, de un an, cu pauze scurte de reveniri, e in spital. Robert a inteles, in felul lui, ca tati e bolnav si ca trebuie sa faca operatie. Ca tati se va face bine, ca in spital au grija de el, ca are un coleg de camera la fel de bolnav ca si el, de doar 18 ani, cu care vorbeste mai mereu despre el, Robert, urmasul lui pe acest pamant. Azi, Silviu e acasa. Asteapta sa auda vesti de la Robert. De ceva vreme, doar la telefon. Boala nu-i permite contactul direct cu cei dragi.

Sistemul imunitar slabit poate crea complicatii chiar si de la un simplu stranut al unui prieten drag. Dar azi, mai mult ca ieri, Silviu stie ca Dumnezeu ii va trimite asupra sa o lumina, nu stie cum, cand, dar o asteapta venind de la fiecare din noi cumva.