Se implinesc 18 ani de cind am iesit in Piata Universitatii, spre seara lui 21 decembrie, pentru a urla din toti bojocii „Jos comunismul!". Eram cu un grup de 4 prieteni.

S-a intimplat sa stea chiar linga noi, printr-o stranie coincidenta, unul dintre personajele care aveau sa faca o cariera dubioasa in primul guvern FSN-ist. Acum stiu ca regizorii loviturii de stat ne-au „impins" spre centrul simbolic al Capitalei prin unicul culoar anume deschis: acela din Piata Rosetti. Stiu de asemenea ca, dupa 5 ore de exaltare si teama, am scapat de impuscare datorita urgentei de a urina. Printr-o conexiune disproportionata, vietile noastre au fost salvate gratie bunei educatii, care ne obligase sa nu ne facem nevoile pe strada. Daca la 11.45 nu am fi pornit, congelati si deja ragusiti, spre locuinta din apropiere a unuia dintre noi, am fi fost lichidati, devreme ce statusem tot timpul in prima linie, acolo unde scutierii aveau sa deschida focul. N-am dormit nici unul acasa, ci in garsoniera unui tinar arhitect timisorean, care locuia la blocul Leonida, linga Romana. Eram convinsi ca ne-au filmat din balcoanele de la Intercontinental si ca a doua zi vor incepe vinatoarea. In zori, dupa o noapte brazdata de lumina trasoarelor, am revenit spre locul magic al eliberarii noastre deloc sigure, observind cu revolta sporita ca Securitatea si Militia vopsisera zidurile pentru a acoperi sloganurile anticomuniste scrise de oameni cu pensula. Pe trotuare, incercarea lor de a spala singele celor omoriti nu reusise pe deplin. Se vedeau pretutindeni largi pete vinete, amestecate cu noroi.

In zilele urmatoare, grupul nostru a continuat sa bintuie, cufundat in multimea deja impresionanta a protestatarilor: la Televiziune, unde n-am mai putut patrunde (spre deosebire de personajul pomenit, care se afla deja, ca un facut, in Studioul 4). Sau la resedinta lui Ceausescu. Tin minte ca i-am spus unui golanas, care se intorcea victorios cu un vizon preluat din garderoba „sinistrei", ca sintem oameni cinstiti si ca nu ne putem face de ris cu asemenea gesturi. Cita naivitate, atita drama.

N-am povestit cele de mai sus ca sa ma laud. Oricit de putini au fost cei prezenti in Piata Universitatii, pe 21 decembrie (cind fapta comporta un risc mortal), ei au facut-o cu sentimentul ca nu se poate altfel. Ni se parea urit ca nu iesisera mai multi romani alaturi de noi, tocmai pentru ca lupta era profund inegala si pentru ca ne era totusi frica. In drumul spre Piata, le-am strigat multora, atirnati pe la ferestre, ca sint ultimii lasi daca nu ni se alatura imediat. N-au vrut sa vina, dar nu le-am purtat pica. In fond, cu toata lasitatea lor, erau de acord ca sacrificiul altora le va fi si lor de folos. Nu i-am mai intilnit niciodata dupa aceea pe compatriotii care au avut curajul de a se opune. Cei morti, saracutii, stau la doi metri sub pamint, intr-un cimitir confiscat cu titlu oficial. Ceilalti s-au risipit, care ologit de gloante, care imbatat de o libertate care seamana, in doze prea mari, cu nebunia. Si unora, si altora le spun insa ca dreptatea lui Dumnezeu nu trebuie pusa la indoiala.