Luna cadourilor vine cu un frumos dar pentru sarmanii chiriasi de lux. Dupa ani de asteptare, acestia se vad stapini pe casele pe care le-au luat de la fosta Gospodarie de partid.

Zona Primaverii a fost visul fiecarui roman, inca de pe vremea comunistilor, pentru ca, undeva, in subconstientul colectiv, Primaverii era un simbol al parvenirii sociale.

Dupa Revolutie fiecare nou ajuns in Parlament a rivnit sa aiba, pe linga insigna de senator sau deputat, si o casuta de la protocol. Potentatii zilei, de regula oameni din esalonul doi al PCR, au avut ca prima grija sa se mute, cu catel, cu purcel, intr-o vilisoara pentru sufletelul lor. Cu fiecare miscare a fondului locativ de la Primarie la Guvern si invers, din patrimoniul de protocol, adica, de stat, mai dispareau citeva casute sau apartamente, care au ajuns la chiriasii vremii. Pina si saracul si cinstitul Ion Iliescu si-a cumparat apartamentul exact printr-o asemenea formula, in ultimele momente ale unuia dintre mandatele sale. Ispita imobiliara a fost la fel de puternica si pentru alti demnitari, indiferent de partid sau de rang in stat. Jongleriile de tip prelungiri de contracte sau schimbari de functie, tocmai pentru a prelungi contractul, au fost ceva obisnuit in invirtelile de cartier. Casa de la protocol a ajuns la un moment dat chiar arma politica. Cum era unul cu gura mare, cum primea hirtie sa elibereze casa, ca nu mai are dreptul sa stea in ea. Traian Basescu a fost protagonistul unei asemenea intimplari, dar, si el, s-a reorientat cu succes, luindu-si alta de la Primarie. Indiferent cite vile le-au crescut in declaratia de avere, casa de protocol a ramas, asadar, un element de diferentiere a demnitarilor de poporul prost.

Invirtelile imobiliare au fost o constanta a anilor postrevolutie. Halci din parcurile publice au fost taiate si oferite, pe tava, cu darnicie, clientelei politice. Schimbul de terenuri a devenit o practica interesanta, prin care o bucata de pamint din tara se transfera, prin decizie politica, in cartierele rezidentiale bucurestene. Daca s-ar face un calcul cite hectare s-au transferat in anii ’90 din tara in Capitala, probabil ca s-ar mai construi un al saptelea sector bucurestean. Mai apoi, cumparatorii de creante au inaugurat bursa neagra a tranzactiilor imobiliare. Piata imobiliara romaneasca a fost politizata inca din primul moment prin implicarea directa a alesilor in tot ceea ce a reprezentat afacere interesanta cu cladiri sau terenuri. Practic, in Bucuresti sau in alte orase mari toate terenurile pe care astazi se ridica edificii importante au fost luate fie prin pile, fie prin sistemul „spaga la primarie". Smecheriile imobiliare s-au facut cu legea in mina, gratie parlamentarilor care au avut grija, de fiecare data, sa lase cite o portita pentru marile tunuri. Ca tacimul sa fie complet, legile retrocedarilor s-au facut in trepte, cu lacune mari, iar chiriasii si fostii proprietari s-au luptat unii cu altii pe frontul imobiliar utilizind ghiulele din justitie. Practic, nici una dintre puterile statului n-a ramas neminjita in fata tentatiei unei spagi imobiliare.

Ceea ce se intimpla astazi cu casele de protocol nu este altceva decit punctul final al unor ani in care s-a furat ca-n codru si s-a luat tot ce se putea lua. In timpul asta, nesimtirea a fost trasatura de caracter a largii majoritati a clasei politice, indiferent de culoarea doctrinei puse in vitrina. „Nu ne vindem tara", se striga in anii ’90, fara sa ni se spuna ca partea a doua a sloganului era „o luam noi cu japca". Aproape ca nici nu-ti mai vine sa te revolti. E mai eficient sa-ti cauti alta tara, ca de la o alta clasa politica ne-am luat gindul. Aici vom ramine vesnic cu demnitarii de cartier.