Daca exista ceva mai prost decit o carte proasta, atunci e o carte proasta in care se face parada de eruditie. Un exemplu in acest sens este romanul „Sotia calatorului in timp", de Audrey Niffenegger, recent publicat la Editura Tritonic in traducerea Onei Frantz. Neregulile incep de la titlul volumului semnat Audrey Niffenegger (foto), care te face sa te intrebi automat ce o face pe sotia calatorului intr-atit de senzationala incit sa capete mai multa atentie decit capacitatile neobisnuitului ei partener. Pina la final aflam ca nimic, asa ca volumul s-ar fi putut numi la fel de bine „Animalele de companie ale calatorului in timp". Insa nu de titlu tine disfunctia majora a cartii. Romanul reia vechea marota generatoare de scenarii SF: posibilitatea de a sari din prezent in trecut sau din viitor inapoi. Problema este ca nimic nou nu modifica schema deja cunoscuta, nici macar povestea de amor rezistenta la probele de atletism temporal ale barbatului. Si pentru ca rateul sa fie garantat, autoarea combina pla-titudinea scenariului cu o preferinta patologica pentru exhibitionismul cultural.

Venind din viitor, Henry DeTamble, bibliotecar rasat si macho, o viziteaza pe Clare Abshire, cea care-i va deveni sotie, de pe vremea cind fata avea 6 ani, iar el era trecut bine de treizeci. Vizitele se succed regulat, ea creste, ajunge artist plastic si, in cele din urma, cei doi se intilnesc la Chicago, in prezentul amindurora. Problema este ca acel Henry cu care se intilneste si se si marita Clare in timp real este mult mai tinar decit cel care o vizita regulat pe vremea cind era doar o fetita, asa ca nu are cum sa-si aminteasca de ea. Chiar si asa, cei doi se potrivesc fara probleme de la prima intilnire, au afinitati culturale desavirsite, ajung rapid sa aiba relatia perfecta si se casatoresc intr-un scenariu care a colectat toate fanteziile viitoarelor mirese.

Scena care intrece tot ce se poate in materie de alint referential e cea a impodobirii viitoarei neveste in ajunul ceremoniei. Cind ajunge coafeza, mireasa, care nu uita nici in ziua nuntii cit de culta si de artista e, ii intinde, cu un gest firesc, o vedere de la Ufizzi: „Poti sa ma faci asa? Mereu mi-a placut micuta printesa de Medici, al carei par nu difera mult de al meu; al ei are multe codite impletite si perle, toate adunate intr-o superba cascada de par in culoarea ambrei. Artistul anonim trebuie s-o fi adorat si el. Cum altfel?".

Odata casatoriti, cei doi au si ei, ca orice soti, micile frecusuri. Evident ca ale lor sint culturale: „Cum se poate ca femeia pe care o iubesc sa nu vrea sa asculte «Musique du Garrot et de la Ferraille»?", se macina Henry. Intrebarea care-l tortureaza pe sot e atit de aparte incit necesita o nota de subsol - ca de altfel fiecare preferinta pe care o aduc cei doi in discutie, fie ca e vorba de feluri de mincare, marci de lenjerie de pat sau editii rare de carti cu care se impresioneaza reciproc. Aflam, asadar, din nota de subsol ca tinara mireasa facuse greseala sa strimbe din nas la ultimul album de muzica electronica al trupei belgiene Jardin D’Usure.

Povestea e atit de zaharisita incit personajele se pierd cu totul in siropul scenariului, reduse la simple contururi de carton, bune sa sustina fanteziile autoarei. La aceasta categorie intra un cistig fabulos de opt milioane de dolari, datorat accesului lui Henry la ziarele din ziua urmatoare, cele mai rafinate decoruri in care sa-si savureze indragostitii fericirea postnuptiala si un atelier fabulos in care Clare sa se dezvolte ca artista. Vocatia de sculptorita a sotiei calatorului in timp e o alta sursa de clisee in variatie libera pe tema geniului, de data asta ca motor al mariajului, caci cum altfel ar putea fi viata alaturi de o artista decit prilej de surprize zilnice? De fapt, evolutia personajului nu include nici macar una, daramite avalansa promisa de titulatura.

Daca platitudinea personajelor si a dialogurilor poate sa se piarda datorita vitezei accelerate de lectura, referintele menite sa dea un lustru doct rastoarna toate eforturile autoarei intr-un ridicol de care nu se salveaza nici unul dintre protagonisti. Scriitoarea, artist plastic si profesor la Colegiul Columbia din Chicago, nu a reusit sa-si filtreze nici macar propriile preferinte si afinitati, iar prezenta lor in roman, de cele mai multe ori excesiva si gratuita, face si mai stridente cliseele in jurul carora se aglomereaza.

Si daca primele pagini promit un epic alert, asezonat cu trimiteri la surprinzatoare rafineuri culturale, pe masura ce lectura avanseaza, povestea se transforma intr-un scenariu tip Hallmark, cu dezavantajul ca se vrea, mult prea evident, unul cu pretentii de cinematografie de arta.