Desi dupa 1990 s-a manifestat ciclic, tentatia reducerii conflictului politic romanesc la doar doua orientari fundamentale sau, si mai clar, la doua partide a cunoscut in ultimii ani, dar mai ales in ultimele luni, o dezvoltare exponentiala.

Si asta pentru ca maniheismul intrinsec al acestui binom cu o neprecizata dimensiune ideologica avea - si are - avantajul de a imparti lumea in doua categorii opuse din care, conform definitiei, doar una putea fi de partea binelui. Si cum viziunea populara si optimista asupra cunoasterii postula ca binele e usor de detectat, victoria ostilor sale era ca si asigurata. Mecanismul, pe cit de primitiv, pe atit de eficient, a reusit sa asigure conditiile legitimarii "fostilor". Si astfel, in zorii tranzitiei, atunci cind urmau sa se defineasca regulile constitutive ale viitorului sistem politic, plebiscitarea "binelui" iliescianist a permis controlul puterii si alocarea preferentiala a resurselor.

Desi aparenta forta mitologica a "voievodului" a continuat sa fie invocata, destul de repede prezidentialismul initial a lasat locul unui sistem pluralist cu o puternica amprenta partitocratica. Cu toate acestea, reproducind fara nuante un gen de mecanica newtoniana aplicabila spatiului politic, schema bipolara prezentata mai sus neglijeaza cu buna stiinta paradigma relativista, care in stiinta de referinta, fizica in cazul nostru, transforma inca de acum un secol abordarea clasica intr-un caz marginal. Daca lipsa de acuratete a aparatului conceptual ar influenta doar explicarea politicii, nu ar fi decit o eroare in plus, dar cind aceasta viziune produce consecinte practice asupra organizarii societatii, situatia devine problematica. Privilegierea viziunii binomice asupra politicii prin reductionismul sau blocheaza dezvoltarea societatii. Si daca prin combinarea latinescului bis (a doua oara) cu grecescul nomos (parte, diviziune) s-a desemnat, de o maniera generala, un ansamblu alcatuit din doua elemente, formula aplicata spatiului politic nu mai defineste o structura, ci un instrument care sa usureze cucerirea si exercitarea cvasiautoritara a puterii. Caci partile, devenite in spatiul politic partide, nu sint deloc egale. Iar aceasta inegalitate avantajeaza doar o parte, cea mecanic majoritara, dezavantajind sistematic pe cealalta, cea devenita minoritara. Tirania majoritatilor fabricate e cu atit mai constringatoare cu cit societatea e din ce in ce mai deschisa.

In economie sau in societate, o astfel de bivalenta simplificare ar provoca o reactie de respingere. A imparti societatea doar in bogati si saraci, ori in patroni si angajati, nu e doar simplificator, ci de-a dreptul neadevarat.

De ce oare in politica acest binom e insa considerat adecvat? Poate pentru ca tentativa de simplificare a vietii politice romanesti prin constructia mecanica a unui bipolarism a fost mai degraba consecinta fricii, indusa cu maiestrie chiar de la inceputul tranzitiei, de instabilitate guvernamentala. O instabilitate mereu evocata, dar aproape deloc practicata. In aproape 16 ani, din 1992 pina in 2007, Romania a avut sase guverne, deci o medie de 2,6 ani pentru un prim-ministru. Dar daca excludem agitata perioada cederista, media creste la aproape patru ani. Or, daca, folosind maniheismul inoculat de cele doua referendumuri succesive, se spera ca prin constringatoarea uniune dintre PD si PLD sa se creeze un sistem bipartidist, eroarea e evidenta. Caci, paradoxal, tocmai prezidentializarea regimului accentueaza multipartidismul de contrast. Iar atit de evocata experienta franceza dovedeste ca prezidentializarea regimului politic nu influenteaza atit sistemul de partide, cit strategiile liderilor politici.