In primul rand se cuvine sa lamuresc ce inteleg economistii prin "stagflatie". Gandirea macroeconomica conventionala considera ca, pe termen scurt, ar exista un compromis (trade-off) intre gradul de utilizare a resurselor si inflatie; cu cat utilizarea resurselor ar fi mai aproape de capacitatea maxima, cu atat ritmul inflatiei ar fi mai inalt. Curba Phillips a incercat sa ilustreze aceasta relatie, ce a fost utilizata de guverne dupa al doilea razboi mondial in conceperea politicilor economice. Drept este ca in deceniile opt si noua aceasta teza a fost combatuta de monetaristi, care au adus argumente analitice puternice si dovezi empirice, ce infirmau trade-off-ul amintit. S-a aratat astfel ca impulsionarea activitatii economice, mai ales cand exista rigiditati in piata, ar alimenta spirala preturi-salarii, ceea ce ar duce inflatia, finalmente, la un nivel superior, lasand gradul de utilizare a resurselor (fortei de munca) neschimbat. Dar pe termen scurt tentatia politicienilor si a consilierilor lor a continuat sa fie atasata de teza compromisului de natura keyenesista (Keynes a fost economistul britanic care a teoretizat interventia statului in economie pentru a combate o recesiune).


Deci, ideea coabitarii stagnarii (recesiunii) economice cu inflatia pare stranie economistilor a€” fie ei de persuasiuni paradigmatice diferite. A venit insa socul pretului titeiului din deceniul opt al secolului trecut, care a cauzat o recesiune puternica in economiile avansate concomitent cu accelerarea inflatiei. Explicatia data de economisti atunci a fost ca socuri puternice, ce nu pot fi amortizate de sistem prin realocari rapide de resurse si miscari de preturi relative, conduc la scaderi de productie si inflatie. Si cum in economiile reale, chiar cele mai performante, se manifesta rigiditati importante pe pietele muncii, capitalului si altor factori de productie, ele fac ca socuri de magnitudine extrema sa conduca la combinatia de decelerare a cresterii economice cu accelerare de inflatie.


Turbulentele financiare incepute in august a.c. persista, si ele au provocat un "inghet" pe pietele internationale de credit. Cum am observat in cateva articole din Jurnalul National, aceasta situatie este rezultatul, in larga masura, al opacizarii pietelor financiare, care la randul ei isi are originea in utilizarea de derivative (inovatii financiare) fara o reglementare adecvata a pietelor. Opinia mea este ca turbulentele financiare vor persista in 2008 si costul creditului impreuna cu cresterea preturilor la energie si alimente (determinata de ascensiunea economica a Asiei) echivaleaza cu un nou soc major pentru economiile lumii, ce depind masiv de importul de energie. Acest soc se manifesta pe latura ofertei, prin marirea costurilor de tranzactie (creste pretul unor inputuri de baza), ceea ce provoaca puseuri inflationiste. In acelasi timp, criza de pe piata internationala a creditului conduce la o diminuare a ritmului activitatii economice.


Bancile centrale se confrunta cu o dilema mare. Pe de o parte, presiunile inflationiste (care se simt si la nivelul inflatiei de baza, asa-numita "core inflation", spre deosebire de "inflatia nominala"/ head inflation, care include preturile la energie si alimente) reclama o strangere a politicii monetare prin ridicari de dobanzi. Pe de alta parte, frica de tulburari majore (sistemice) pe pietele financiare, ca si teama de recesiune, au obligat numeroase banci centrale sa coboare dobanzi de interventie, sau sa le mentina la acelasi nivel, desi presiunile inflationiste sunt clare. Asa s-a intamplat in SUA cu dobanzile Fed-ului, in Europa cu BCE (Banca Central Europeana), in Australia, Marea Britanie, Japonia etc.


Suntem intr-o perioada de trecere in lume de la credit ieftin la unul scump, de crestere a preturilor la produse de baza (basic commodities). Aceasta perioada inseamna si o incetinire de activitate economica in SUA si in numeroase tari din Uniunea Europeana. Iar cresterea economica puternica din Asia argumenteaza dimensiunea socului preturilor prin cauzalitatile evocate mai sus. De aici rezulta un nou spectru al stagflatiei.


In aceste circumstante internationale, politica economica din Romania trebuie sa gaseasca cai de a evita derapaje majore concomitent cu urmarirea tintelor de dezvoltare economica. Nu va fi insa usor!