„Oscarurile" europene din 2007 au demonstrat ca pe acest continent stim multe despre film si mai nimic despre spectacol.

Umor fara risete, chipuri crispate, engleza chinuita francofon si aplauze zgircite. Desi Premiile Academiei Europene de Film s-au desfasurat pe 1 decembrie, filmul evenimentului a sosit de abia o saptamina mai tirziu, difuzat simbata seara pe HBO. La sfirsitul galei nu prea lungi a ramas un mare semn de intrebare: cui i-a dat prin cap sa numeasca aceste premii „Oscarurile" cinemaului european? Singura legatura a galei de la Berlin cu cea de la Kodak Theatre a fost una de perfecta opozitie: europenii au reusit sa demonstreze ca pot crea un spectacol absolut lipsit de spectaculozitate.

Emanuelle Béart, in rolul de prezentatoare, a stralucit prin rochie si prin uluitoarea indeminare de a nu putea citi nici macar o singura bucata de speech in limba engleza fara s-o dea pe familiara franceza. De fapt, n-a fost singura: majoritatea celor care au urcat pe scena s-ar fi descurcat mai bine in franceza. De aici si farmecul multicultural al unei seri conduse, in mars fortat, in engleza.

Probabil ca impresia de stingacie si de completa lipsa de glamour n-ar fi fost asa de evidenta daca toata ceremonia s-ar fi redus la strigarea unor nume si inminarea unor statuete. In rest, nici un truc festiv n-a functionat: la glume nu s-a ris (si n-au fost toate chiar atit de proaste), nominalizatii si cistigatorii au fost aplaudati cu o zgircenie demna de o comunitate cinematografica transnationala, iar de cite ori camera ratacea prin sala dadea peste chipuri incremenite intr-o grimasa sau intr-o indiferenta totala: Liv Ulmann si Jeanne Moreau si-au recapatat surisul de abia pe scena, ca doar venisera numai ca sa-i aduca un omagiu lui Ingmar Bergman si, in cazul frantuzoaicei, sa mai inmineze Premiul pentru Cel mai bun film european din 2007. Ca tot veni vorba, omagiul lui Bergman a durat vreo cinci minute, iar Antonioni, celalalt mare cineast care a murit anul acesta, s-a ales doar cu o poza in background si cu o anecdota din partea lui Liv Ulmann.

Fireste ca nu e obligatoriu ca o asemenea gala de premiere sa abunde in glamour. Insa poate ca ar fi de dorit ca, pe viitor, sa vedem un show in care oamenii se bucura de pe urma artei si nu lasa atit de evidenta impresie ca au venit doar ca sa-si joace rolurile de prezentator, nominalizat sau cistigator. Poate ca n-ar strica, la atita europenism, sa recunoastem ca sobru nu inseamna enigmatic si ca plictisitor nu e acelasi lucru cu elitist.