Dupa Spice Girls, a venit rindul la podium altor englezoaice care intorc foaia albumului de familie al popului cu nuante feministe.

Kate Nash (foto stinga) si Lilly Allen
domina popul britanic. Foto: Reuters Lily Allen sau Kate Nash, Adele sau, si mai noua in breasla, Remi Nicole asigura, de citeva sezoane incoace, portii serioase fie de pop-rock dragalas, care-ti ramine cu usurinta in minte, fie de balade care aduc a Joan Baez reloaded. Numele lor, ale acestor cintarete si, unele dintre ele, compozitoare, „recrutate" toate din generatia post-MTV, dar in plin curent MySpace, au inceput, de vreun an, sa fie din ce in ce mai vizibile, ba chiar sa dicteze o noua tendinta in muzica: o combinatie de pop si indie rock, cu versuri despre povesti care, acum citiva ani, nu ar fi avut un prea mare ecou si nici prea multi fani. Nu sint nici pe departe relatari despre femei, fie ele si in devenire, intangibile, dominatoare, dar nici despre niste exponente ale sexului slab prinse in capcane lacrimogene, ci despre niste reprezentante ale celui mai curat spirit brit. Au momente bune si proaste, ies sifonate din tot felul de intrigi, maninca mult si, la momentul potrivit, „le doare undeva", dupa cum spune la un moment dat Kate Nash in cea mai cunoscuta piesa a sa, „Foundations". Anul trecut, in vara, Lily Allen, o englezoaica, la vremea aceea de 21 de ani, care se lasase de scoala la 15, „refuzind sa-si petreaca o treime din viata invatind ca sa poata munci o alta treime" si care isi crease in 2005 pagina de MySpace pe care postase demouri, isi lansa primul album, „Alright, Still". Piesa „Smile", care i-a adus primele locuri in topurile europene si locuri deloc neglijabile in cele americane, este povestea unei despartiri, spusa intr-un limbaj deloc pudic, deloc poetizat. In videoclip, Lily Allen maninca ciocolata compulsiv, in conditiile in care nici nu corespunde idealului estetic dictat de teroarea caloriilor si a culorilor din paleta Barbie, fredonind versuri (auto)ironice.

Pe aceeasi linie vine anul acesta Kate Nash, la rindul ei britanica si activa posesoare de pagina MySpace, nascuta insa in 1987, care a urcat in topuri si in numar de vizualizari pe YouTube cu piesa „Foundations". Comentariile la clipul postat pe YouTube spun ca este o piesa „cu IQ ridicat", amuzanta, „misto", majoritatea fiind scrise intr-o limba asemanatoare celei in care este scrisa si melodia: colocviala. Si „Foundations" este o piesa despre despartire, cu secvente deloc romantate, in care „tu spui ca trebuie sa maninc multe lamii/ de-am un gust asa de amarui/ io am zis «mai bine ma combin cu amicii tai, baiete,/ sint in forma mai buna»". Nici imaginea pe care si-o construieste Nash in clipul ei nu este una culeasa din revistele de moda, ci merge intr-o zona indie, in care isi asuma ceea ce generatia Britney Spears nu ar fi conceput niciodata: imperfectiunile si esecurile ridicole, demonstrind o calitate rara in sferele popului feminin: relaxarea.

Imbucurator este si faptul ca, in ceea ce priveste partea de balade care trebuie oferita cezarului, cintarete precum Adele si Remi Nicole, si ele provenite din „scoala britanica", vireaza spre o zona care nu mai fusese de mult revizitata, folkul à la Joan Baez. Ziarul englez „The Telegraph" a facut recent chiar un dosar despre toate aceste cantautoare tinere, carora Internetul le-a servit drept rampa de lansare direct in industria muzicala, in care observa aceleasi schimbari la nivelul atitudinii, eliberate, ceva mai mult, de cliseele dominante, in favoarea unei mai mari degajari. Ce-i drept, si acest contracurent are toate sansele sa devina un cliseu in scurta vreme, lucru aratat de succesul pe care l-a avut, de pilda, Miss Platnum, care a descoperit reteta prin care silueta mai generoasa, daca este rebranduita cum trebuie, prinde bine la public.