Au asteptat opt ani pentru a-si vedea implinit un vis: escaladarea Carstensz Pyramid, unul dintre cele mai rivnite virfuri printre montaniarzi. Au platit insa un pret mare: patru zile de sechestru sub comanda unui lider papuas cautat de serviciile secrete indoneziene, apoi mai multe zile fara hrana si peste 48 de ore perecute intr-un container din preajma celei mai mari mine de aur de pe glob asteptind salvarea miraculoasa.

Titus, spaima serviciilor secrete indoneziene, a datanunt ca prin teritoriul lui nu se trece fara10.000 de dolari David Neacsu (47 de ani), Marian Curculescu (52) si Razvan Mirea (37) sint trei alpinisti romani care au facut de citeva ori inconjurul lumii impreuna. Fie pentru a urca cei mai inalti munti, fie pentru a ajunge in cele mai exotice locuri. Din Alaska in Oceania, din Kamceatka in Uganda sau din Patagonia in Kilimanjaro. Cu totul, contabilizeaza David Neacsu, liderul echipei, opt expeditii. "Noua", il corecteaza Razvan Mirea. Ce mai conteaza!... Ultima aventura a celor trei bucuresteni s-a terminat cu peripetii, luna trecuta, dupa ce s-au intors din Papua Indoneziana, din Pacific. Au plecat sa cucereasca unul dintre virfurile incluse in Seven Summit, un soi de Mare Slem al alpinistilor din toata lumea: Carstensz Pyramid sau Puncak Jaya, cum ii spun localnicii. Ar fi plecat mai demult, dar le-au stat in cale distanta, banii si mai ales conflictul dintre rebelii papuasi si autoritatile indoneziene, care a durat zece ani si care a facut zona inaccesibila. Nici dupa incheierea ostilitatilor locul nu a devenit mai pasnic, mai ales pentru venetici. Totusi, se eliberau permise de intrare si acces la munte pentru alpinisti. Suficient temei pentru Neacsu, Curculescu si Mirea sa ia legatura cu un touroperator local si sa plece la drum pe 23 octombrie. Organizarea expeditiei, cu tot calvarul birocratic, adica documentare, telefoane, e-mailuri, faxuri, cereri, aprobari, vize s.a.m.d, le-a luat un an. S-au intors in tara pe 21 a lunii trecute. Suficient timp insa pentru a trai momente smulse parca din "Indiana Jones".

Despre toate acestea ne-a povestit, in exclusivitate pentru Cotidianul, David Neacsu. Ne-am vazut "la locul sau de munca", adica in biroul eclecticului sau magazin Himalya, din centrul Bucurestiului. Liderul expeditiei romanesti recunoaste ca tot ce a trait pentru a ajunge pe Puncak Jaya l-a marcat mai tare decit orice alta expeditie anterioara: Everest, Mont Blanc, Aconcagua sau McKinley, pentru a aminti citeva dintre realizarile cuprinse in biografia sa de alpinist.

"Muntele a fost introdus in Seven Summit ca al optulea munte de catre Reynold Mesner, cel mai bun alpinist al omenirii, si recomandat de el ca unul dintre cei mai dificili si mai interesanti. Aflind noi de treaba asta, acum vreo opt ani, ne-am decis sa ajungem si acolo. Asa ca anul acesta am angajat o firma indoneziana din Timika, orasul de baza din sudul insulei, in Irian Jaya/Papua Indoneziana, de unde se pleca spre virf.

Permisele de intrare si de iesire din Papua se obtin de la serviciile secrete indoneziene. Oricum, zona este inca restrictionata. Pe noi ne-a costat 7.200 de dolari de caciula. Sint patru-cinci agentii in lume care organizeaza astfel de expeditii, dar ginditi-va ca urmatorul pret era de 12 mii, urmatorul de 16 mii si ultimul era de 18 mii de dolari. Am ales oferta cea mai ieftina. Ginditi-va ca toata expeditia se desfasoara pe teritoriul triburilor taietoare de capete, vestitii canibali, care in 1964 s-a zis ca au fost civilizati. De unde? Si acum se mai practica taierea de capete, canibalismul, in Papua. Programul nostru s-a schimbat din capul locului fata de ce stiam noi din corespondenta cu agentia din Timika. Nu ne-a mai luat elicopter, asa cum ne fusese intelegerea, din cauza vremii, asa ni s-a spus, dar de fapt era din cauza costurilor. Acolo o ora de zbor cu elicopterul costa 6.000 de dolari.

Am avut doi insotitori: unul era ghid si unul interpret, stia engleza si limba papuasa. Au fost doi baieti mult mai saraci cu duhul si mult mai putin pregatiti decit noi pentru ce urmam sa facem. Credeam ca sint foarte buni, dar totul a fost o vrajeala. Indonezianul cu care am vorbit voia bani, nu performanta.

La papuasi

In Timika am ajuns la prinz. A doua zi dimineata, la sase, urma sa plecam. Ne-am dus, ne-am luat alimente si am plecat din Timika spre satul Ilaga, un sat care are cumva statutul de capitala neoficiala a papuasilor. Cind am ajuns acolo, a inceput aventura... Am fost dusi la sectia de politie ca sa prezentam permisele. Ne-au tinut vreo doua-trei ore. Politistii, care nu aveau uniforme, erau tot papuasi. De fapt, era un fel de "Sfatul batrinilor", noi in fata si ei care ne judecau. "Ce cautati aici?" ne-au intrebat. "Pai, uite, avem permise si vrem sa urcam pe muntele ala." "De ce?" "Pai daca am platit pentru asta, ce ne mai intrebati?" Stateau dezbracati, in sulile goale, si ne interogau pe noi... (ride). "Cum ati ajuns aici?", au intrebat. "Cu avionul." "De unde?" "De la Jakarta", ca asta stiau. Am incercat sa le spun de Kuala Lumpur, de Bangkok. Nimic. La un moment dat m-am pus sa le desenez ca la niste copii unde e tara lor si unde e tara mea. Si nu intelegeau de ce tara lor e pe o chestie rotunda si tara mea e pe alta chestie rotunda. Ei nu stiau ca pamintul e rotund, ma intelegeti? Ei stiau ca pamintul e plat. In fine, am fost obligati sa stam in Ilaga, intr-o dracie de casa, patru zile. Insa nu stiam de ce se tot sfatuiau intre ei insotitorii nostri cind le spuneam sa mergem la munte. Ne-au spus ca mai trebuie sa trecem pe la Titus, pe la "domnul Titus", ca sa ii dam o scrisoare de la un prieten de-ai lui de pe o alta insula. Si ne-au dus intr-un alt sat, in Pinapa, unde ne astepta primarul. Ne-a primit pe un bolovan in fata satului.

Marele Titus

In Pinapa ne-au dus intr-o cabanuta si ne-au tinut acolo doua zile. Doua zile si doua nopti. Ne faceam griji, dar voiam sa si plecam. Si riscam sa pierdem avioanele de intoarcere. Ne certam cu ghidul pentru ca platisem 21 de mii de dolari si nu puteam iesi de acolo, dar nu aveau legatura prin satelit ca sa poata vorbi cu agentia lor, touroperatorul care organizase expeditia. In fine, ne-au tinut pina a venit Titus. Titus Murib, seful rebelilor papuasi. Avea niste pantaloni scurti jegosi, cu maceta in mina, vai de capul lui... Dupa multe discutii ("Ce cautati aici? De unde sinteti?"), i-am spus ca sintem din Romania. "Unde e Romania?", ne-a inrtebat. "Linga Rusia", i-am spus. Ce dracu’ era sa ii spun, ca sintem de linga Bulgaria?, si chestia cu Hagi nu tinea acolo... (ride)

Ne-au intrebat de ce sintem acolo, i-am explicat ca sintem alpinisti, ca am mai facut chestia asta in citeva locuri din lume, pe Everest etc. "Everest? Ma pis pe voi, cine e Everest? Mie dati-mi 10.000 de dolari." Cind am auzit, am albit. Se uitau astia la noi trei... Nici sa vorbim romaneste nu ne mai venea, stiam ca el intuieste ca avem bani la noi. Aveam bani, banii nostri. Eu aveam 6.000 de euro si vreo 4.000 de dolari. Ca nu stii cind, ce nevoie ai. Cind am auzit asta cu 10.000 de dolari, i-am spus ghidului sa ii spuna lui Titus ca daca aveam suma asta inchiriam elicopterul, treceam peste satul lor si uitam de ei... La un moment dat, Titus ne-a pus intrebarea: "Voi ati auzit de mine?" Imi venea sa ii spun da, ma, a scris Cotidianul, a scris "Evenimentul zilei" de tine... (ride) Bineinteles ca i-am spus ca nu stim, ca sintem dintr-o tara mica pe partea cealalta a planetei. "Bine", ne spune el, "eu va las pe voi sa treceti pentru ca sinteti primii romani care ati ajuns aici, dar sa anuntati toata lumea (nu stia care lume, dar ne cerea sa o anuntam) ca trecerea prin sat costa 10.000 de dolari de acum". Ei, am dat pe blogurile alpinistilor straini ca Titus Murib cere 10.000 de dolari taxa de tranzit prin Pinapa. In fine, glumesc. Pina la urma, dupa doua zile de negocieri, i-am dat 1.600 de dolari in rupii. Atit avea ghidul la el. Umpluse masa cu rupii. Ramasese ca a doua zi la sapte dimineata sa plecam. Am plecat la unu, ca la ei timpul nu exista.

Nu va spusesem ca ne-au dezbracat cu pretexul de a ne cauta de arme. Era ca un fel de protocol, sa nu avem arme cu care sa ii facem ceva lui Titus... A fost momentul cel mai critic. Stateau cu maceta pe masa. Am apucat sa ascund banii in gluga si nu mi i-au gasit. Asta a fost norocul meu, ca era seara si nu au vazut. Cind ne-au zis sa ne dezbracam si sa scoatem tot ce avem in rucsaci, era sa fac pe mine.

Din ce ne-a zis ghidul nostru, am realizat ca astia taie capetele. Cind am plecat, porterii luasera bagajele. Iese Titus si le spune in limba lor (am aflat mai incolo, de la ghid): "Ba, daca furati ceva de la astia, va tai capul". Le-a zis la porteri. Si am intrebat: "Ce inseamna asta? ca «Ba, te bat, te omor?»", l-am intrebat pe ghid. Cica nu. Asa e la ei, iti taie capul daca faci prostii, e regula. Nu ne-au furat nimic, in schimb ne-au mincat din mincare si am ramas fara haleala dupa patru zile.

Pe Puncak Jaya

In sfirsit ne-am vazut plecati. Problema a fost ca, desi aveam nevoie de doar sase porteri care sa ne ajute la bagaje, Titus ne-a bagat pe git 20. Deci, pe linga cei 1.600 de dolari pe care i-a primit, a trebuit sa mai platim, timp de opt zile, cu 35 de dolari pe zi, 20 de porteri. Mai mult decit in Everest, unde un serpar costa 10 dolari pe zi. Asa ca in total ne-a costat 5.600 de dolari. Diferenta de 4.000 de dolari urma sa o dam sefului porterilor cind coboram de pe munte si ajungeam in Timika.

Mergeam pe un platou intre 3.000 si 4.000 de metri si cel mai mult am mers sase ore pe zi, ca porterii nu rezistau mai mult. Nu am putut sa ii convingem nici pe bani. In plus, ploua 12 ore pe zi. Dupa opt zile am trecut prin pasul New Zeeland, un loc superb, cu lacuri. In ziua a opta ajungem la baza muntelui care, cind l-am vazut, am spus ca e cel mai frumos munte din lume. Si credeti-ma, am vazut multi munti pe lumea asta, pe aproape toate continentele. Dar nu am vazut munte mai frumos ca asta, ceva spectaculos. Seamana cu Piatra Craiului, numai ca e mai adunat si are o stinca verticala, superba. Sa vezi peretele de 6-700 de metri; cu verticalele astea si cu fisurile astea iti dadeai seama ca e un munte grandios.

Ajungem in tabara de baza unde am dat de trei englezi si un austriac, cu care m-am imprietenit, ca eu si el eram singurii care fumam in toata tabara. Solidaritate de viciati. Am facut o recunoastere de traseu si a doua zi dimineata la patru am plecat in traseu spre Puncak Jaya, cum ii spun papuasii (inseamna un fel de "pasare a tipatului", ceva de genul asta). Carstensz Pyramid e numele dat de prima expeditie de alpinisti care au urcat acolo, in 1960. La sase fix am intrat in perete. Bafta mea si poate nesansa colegilor mei a fost ca in noaptea aceea a si nins. Le-am spus ca, indiferent ce se intimpla, urc in ziua aceea. Colegii mei s-au oprit la jumatatea drumului. Catararea pe stinca presupune aderenta si in conditiile acelea, cu zapada, era un risc pentru ca nu aveam scule de iarna. Dar m-am dus. La ora noua (dimineata - n.a.) eram pe virf . In momentul in care am intrat in perte nu m-am mai uitat in spate la colegii mei, stiam ca vin. Abia cind mai aveam cinci lungimi de coarda pina la virf m-am uitat inapoi si vazusem ca s-au intors. Si am ajuns pe creasta. Credeti-ma, rareori mi-a fost dat sa vad atita perfectiune ca la muntele acesta. In spatele meu se vedea jungla si in departare vedeam marea. Am pus aparatul de fotografiat pe automat si am fugit spre obiectiv dinspre virf. Una pesta alta, la ora 13.00 eram intors in tabara. Obosit si infometat. Patru zile am rabdat de foame rau de tot. Cind am sosit in tara eram o umbra, am slabit vreo zece kilograme. Am si stat o saptamina la spital, la recuperare, mi-a fost foarte rau. Si stresul de la nenorocitii aia de papuasi si-a spus cuvintul. Colegii s-au intors din cauza zapezii si au spus ca mai bine sa nu riste si ca urca a doua zi. Ceea ce s-a si intimplat. A doua zi, vremea a fost mult mai buna. S-au intors pe la 13.00 si la ora 15.00 am strins echipamentele si am plecat. Curios, ghizii nostri au renuntat la echipamente, la corturi, la tot. Voiau sa scape, erau foarte obositi. Traseul pe care l-am parcurs pina la baza muntelui e extrem de dur. Mai tirziu ni s-a spus ca sintem printre putinii zece oameni care au facut drumul de la Ilaga pe jos.

Blocati linga mina de aur

Nu stiam cum se va intimpla cu coborirea. Oricum, in afara de drumul pe care am venit din Ilaga, nu exista alt traseu decit unul care trece printr-o mina. De unde avion? De unde bani? Si nu aveam nici un chef sa dam iar ochii cu Titus... Asa ca am mers spre mina, nu aveam ce face. Ajunsi la mina, am stat doua zile ascunsi, la marginea ei, invatati de cei doi ghizi sa asteptam pina vine cineva sa ne ia. Ei, acel cineva nu a mai venit, iar ghizii au disparut. Noi aveam un permis de trecere prin mina, dar bineinteles ca nu era de nici un folos.

Mai toate trecerile prin mina se fac ilegal, pe bani. Cum? Platesti oamenii care se ocupa de securitate. Mina, fiind cea mai mare din lume, are mai multe unitati. Politie, security, brigada mobila etc. E ceva de pe alta planeta. Ei, dupa doua zile de stres, a venit securitatea minei si a inceput sa ne spuna sa nu ne facem probleme ca ne costa doar 700 de dolari de caciula... Le-am spus sa ia legatura cu partenerul nostru, cel care a organizat expeditia. O alta trupa ne-a cerut mai mult, altii ne-au spus sa ne intoarcem ca nu putem trece, sa mergem inapoi prin Ilaga. Asta ar fi insemnat moarte curata, va spun, daca nu muream pe drum, ne omora Titus pentru ca nu ii dadeam banii, cei 4.000 de dolari. Ei, in ultima noapte m-am sfatuit cu Marian Curculescu si i-am spus ca facem pe dracu’ in patru sa ne aresteze, sa ne ia de acolo ca sa scapam. Eram la 4.000 de metri, nemincati, uzi fleasca, intr-un container jegos. Voiam sa ma aresteze. A treia zi in zori, la cinci dimineata, am iesit din container ca sa ne predam. Eu m-am dat bolnav, ca as avea endem pulmonar, ca sa nu trebuiasca sa ma duca la medic, la analize. Peste vreo trei ore vine un jeep, opreste linga container si intreaba care e David. Eu mi-am zis ca sigur e politia si ne ia. Intre timp insa, colegii mei ajunsesera in mina si au reusit sa dea telefon in tara la o colega careia au apucat sa spuna ca sintem la mina. Noi nu mai aveam semnal la telefoanele mobile. Colega noastra stia toata povestea, bucataria din spatele expeditiei, asa ca au sunat-o si i-au spus: "Dora, ia legatura cu Ministerul de Externe, cu Jakarta. Avem probleme la mina". Colega noastra de la Bucuresti stia care e problema cu mina. A luat legatura cu Ambasada Romaniei din Jakarta. Domnul ambasador Iancu nu a putut face mare lucru, neavind relatii la mina americana, in schimb e prieten cu ambasadorul SUA din Jakarta. El a luat legatura cu mina ca sa fim ajutati. Tot ce s-a intimplat am aflat abia cind am ajuns acasa.

Am fost dusi la conducerea minei, unde am primit de mincare, ceai, cafea... Si acolo era un domn inalt, un neozeelandez, Quality Manager. Ne-a intrebat de unde sintem. I-am spus ca din Romania. Vazindu-l mai bine facut l-am intrebat daca a facut rugby. "Da, am facut rugby, am avut si un coleg roman care juca la noi in echipa, unul Radu...", imi spune. "Stanescu?" il intreb. "Da!". Radu Stanescu fusese colegul meu de banca. Va dati seama ca nu putea exista un moment mai fericit... Am coborit, am ajuns in Tembarapura, un oras inchis unde e sediul minei, si de acolo ne-am intors la Timika.

Aveam avion a doua zi la 11 dimineata. Pe la sapte insa bate cineva la usa. Era un ofiter al serviciilor secrete indoneziene. Aflasera ca am fost la papuasi si ne-am intilnit cu Titus. Asta cica era capul rautatilor, din cauza lui, spuneau ei, a izbucnit razboiul civil. Voiau informatii despre el. Sint totusi incredibili: sa te lupti cu un lider de Comuna primitiva in secol 21 e ceva... In fine, la 11 am urcat in avion la Timika si, cu alte noi escale, am ajuns acasa. Povestea asta insa m-a marcat mai mult decit Everestul. Se poate scrie o carte mai mare decit despre Everest..."

Locul diferentelor tectonice, climaterice si etnice Indonezia are o suprafata de aproape 1.948.700 de kilometri patrati si e formata dintr-un arhipelag de 13.670 de insule, mai bine de 7.000 dintre acestea fiind nelocuite. Fosta colonie olandeza, primeste prima oara denumirea de Indonezia in epoca moderna (1884) de la un geograf german.

Europenii au ajuns in Indonezia in secolul 17, colonia olandeza fiind cea care a controlat economia tarii timp de trei secole, pina la cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Dupa o perioada de ocupatie japoneza (1942-1945), Indonezia isi declara independenta in 1945. Dezvoltarea ei economica a fost in crestere pina in anii '80-'90 datorita exploatarii resurselor naturale si imbunatatirii serviciilor. Cu toate acestea, clasa de mijloc a inceput sa se dezvolte considerabil, dar populatia saraca inca este in numar mare. Indonezia a trecut si printr-o criza economica in 1997, in acelasi timp existind si schimbari majore in politica, in care presedintele Suharto a fost demis dupa ce a condus tara timp de 30 de ani intr-un regim dictatorial. Alegeri democratice au loc incepind cu anul 1999.

Cea mai mare mina de aur din lume Mina Grasberg, cea mai mare ca suprafata din lume, situata in Tembagapura, exploateaza resurse de aur, cupru, uraniu si argint. Are peste 15.000 de muncitori si ascunde, dupa estimarile specialistilor, cele mai mari zacaminte de aur de pe Terra. Beneficiile economice totale au fost estimate pentru intervalul 1992-2004 la peste 33 de miliarde de dolari. Proprietatea minei este impartita intre citeva companii americane si guvernul indonezian (in proportie de 9%).

Despre zacamintele uriase de aur si cupru de la mina Grasberg cititi mai multe pe www.cotidianul.ro/select