In cea mai lunga noapte a anului, 21-22 decembrie 1956, se stingea un poet. Se intampla la 11 zile dupa ce suferise un bizar accident asteptand tramvaiul si la 20 de zile dupa ce implinise 21 de ani. Deja la spitalul Coltea in dimineata lui 10 decembrie, diagnosticat cu "traumatism al coloanei vertebrale, paraplegie", i-a dictat prietenului Aurel Covaci urmatoarea poezie: "Pasarea cu clont de rubin/ S-a razbunat, iat-o, s-a razbunat./ Nu mai pot s-o mangai./ M-a strivit/ Pasarea cu clont de rubin./ Iar maine/ Puii pasarii cu clont de rubin/ Ciugulind prin tarana/ Vor gasi poate/ urmele poetului Nicolae Labis/ Care va ramane o amintire frumoasa..."
Cele doua ipoteze
Desi nu se stie ce dovedeste aceasta moarte, ea a cutremurat colegii de generatie si scriitorii consacrati. Un poet "cu stea in frunte", o promisiune ca poezia se va schimba si va apuca o alta cale, sau, cu o formula cu care l-a consacrat Eugen Simion, "buzduganul unei generatii". Ipotezele despre aceasta moarte, nimic n-o anuntase, sunt doua.
Cea oficiala si cea mai raspandita, conform careia, fiind invaluit in aburii alcoolului, poetul ar fi alunecat, fatal, intre bordura si platforma statiei de tramvai Coltea, in seara in care se indrepta, in secret, spre locuinta balerinei Marie Polevoi, pe care o cunoscuse la Capsa chiar in seara aceea si a carei invitatie o acceptase.
A doua ipoteza, argumentata de mai multi prieteni ai poetului si oameni de litere, este ca, devenind incomod pentru sistem, desi fusese un adept sincer al idealurilor comuniste, poetul trebuia eliminat. Argumentele acestei ipoteze sunt stranse in mai multe volume, dintre care amintesc cateva: "Hora mortii. Consemnari despre prietenul meu Nicolae Labis", de Imre Portik, "Timpul asasinilor. Documente si marturii despre viata, moartea si transfigurarea lui Nicolae Labis" de Cezar Ivanescu si Stela Covaci sau, cel mai recent, "Nicolae Labis", de Florentin Popescu.
Imre Portik reda in volumul sau conversatia pe care a avut-o cu poetul vizitandu-l in spital: La intrebarea "Cum ai putut sa cazi sub tramvai, treaz?", Labis a raspuns: "Nu am cazut singur, am fost imbrancit din spate de cineva. N-am avut timp sa ma uit inapoi, pentru ca imbrancitura m-a proiectat, cu bratele ridicate, pe gratarul dintre vagoane. (...) Dar las' ca ma ridic au din patul asta si atunci l-oi dibui eu. Ai sa ma ajuti in treaba asta?" Lucru pe care l-a repetat, de altfel, nenumaratilor prieteni care l-au vizitat in ultimele zile de viata. Si Stela Covaci, sotia bunul prieten Aurel Covaci, marturiseste in mai sus amintitul volum: "Labis nu mai vrea sa scrie lozinci, nu mai dorea mincina. Era destul de incomod pentru Securitate, avea charisma, har, geniu."
Florentin Popescu pledeaza pentru ideea ca Nicolae Labis devenise, prin unele fapte, primul disident: recitase "Doina" lui Eminescu in localul de vizavi de Capsa intr-o dimineata, la nunta Ioanei Zamfir cu Atanasie Toma ceruse, impreuna cu Paul Goma, Basarabia pentru a avea o Romanie Mare, cantase imnul regal impreuna cu familia Covaci si Stela Neagu.
Ce facuse poetul pana la 21 de ani?
In primul rand, devenise un poet autentic, un "spirit al adancurilor", cum se autodefinea in poeme si in discutiile cu congerenerii. La 13 condusese deja un cenaclu, iar la 15 debutase, e drept, cu o poezie nu dintre cele mai reusite si cu o orientare vadita ("Fii darz si lupta, Nicolae!"). Fusese dornic sa intinereasca poezia intr-o vreme cand ea "facuse riduri", dupa cum nota admiratorul Marin Sorescu, se legitimase deja ca "noua stea" prin "Primele iubiri" si "Puiul de cerb" si se angajase in "lupta cu inertia", chiar titlul volumului pe care n-a mai apucat sa-l vada tiparit, dar care a aparut postum. Plecase de la Malini, Poiana Marului, din Baia, la Falticeni, Iasi si, in final, la Bucuresti, inscriindu-se la Scoala de Literatura si Critica Literara "Mihai Eminescu" (mai cunoscuta ca "pepiniera de scriitori" din Kiseleff 10), fiind coleg cu Florin Mugur, Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, Radu Cosasu etc. Publicase in mai toate revistele literare, fusese redactor la "Contemporanul" si "Gazeta literara", se inscrisese la Facultatea de Litere, dar o si abandonase repede.
Fusese elogiat de critici, se dovedise un poet "al miscarii si al esentelor", un spirit nelinistit mereu in cautare. Unise in versul sau concretul cu abstractul, orientand poezia spre cautarea libertatii pierdute. In "Crampee de idei neterminate", el insusi scrisese: "Sunt uneori ca un om care vrea sa spuna cele mai simple si mai adanci adevaruri. Dar nu cunoaste limba celora carora vrea sa le vorbeasca."
Si, poate cel mai relevant pentru admiratia de care se bucurase deja, fusese invidiat de Nichita Stanescu in persoana. Acesta isi amintea, dupa ce-l ascultase pe "poetul cu stea in frunte" citind "Moartea caprioarei" in Amfiteatrul Odobescu din Facultate de Litere: "Pastrez numai sentimental de atunci, sentimentul deznadajduitor ca el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublima si deprimanta. Atunci nu puteam sa cred ca se poate scrie o poezie mai minunata decat "Moartea caprioarei", pe care o iubeam si o uram. As fi dat orice pe lume sa fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se parea urias. Cu oricine altul as fi putut sa fiu prieten, cu el niciodata."
"Lupta cu inertia"
Traise intens si isi reflectase in vers aviditatea fata de viata: "Mangaie-mi parul./ Astazi mi-i aspru si sarat./ Aproape intotdeauna a fost la fel, imi pare.../ De colburi nins, cu vanturi si cu ploi amestecat,/ In zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare./ Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin!/ Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul,/ Nepotolit ca-n fata paharelor de vin/ Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul."
Chiar in toamna lui 1956, facuse o calatorie in Delta impreuna cu hoinarul Lucian Pintilie si scrisese cele mai multe poeme din "Lupta cu inertia", expresie a unui crez hranit din permanenta neliniste fata de tot ce exista, inauntru si in afara. Volumul a aparut postum, in 1958.
Cat despre imaginea construita de posteritate, un lucru ar fi de remarcat. Pretuit la superlativ de poeti si literati si ocupand, datorita poeziilor scrise numai pana la 21 de ani, un loc numai al lui in raftul intai al literaturii romane, Nicolae Labis a ramas pentru publicul larg, din nefericire, un artist cunoscut mai ales pentru episodul final al biografiei lui. Putini il citesc astazi, si mai putini il recitesc din cand in cand. Cat de buna a fost zodia cea buna, din poemul de tinerete care suna astfel: "Stiu eu, mama mi-a zis ca ma nasc intr-o zodie buna;/ Plinului pantec asa ii canta intr-o noapte cu luna./ Trasnete reci de furtuna vedea cum in zare deturna./ Stiu eu, mama mi-a zis ca ma nasc intr-o zodie buna,/ Ea mai vedea cum in sa voi salta impreuna/ Cu indrazneata fecioara-a pamantului, bruna/ Si-n goanna nebuna vedea de pe-atunci cum rasuna/ Tropotul lung si mereu al galopului meu./ Stiu eu, mama mi-a zis ca ma nasc intr-o zodie buna" ?