Ceea ce ma contraria putin, dupa ce deprinsesem o bruma de franceza, iar de la doamne, felurite nume de tonuri, semitonuri, ba chiar sferturi de ton: crême, caffé au lait, cerise, sable, brique (sau, mai degraba, crem, cafeolé, sriz, sabl, bric!), era ca numele acestea, exotice in romaneste, nu denumesc, in idiomul de bastina, decat substante sau artefacte anodine: "smantana", "cafea cu lapte", "cireasa", "nisip" sau "caramida"... Primele trei le-ar sugera, in schimb,
de foarte mici, copiilor francezi ca - nu-i asa? - culorile se papa! Cele de apa se chiar beau! Am dus la gura (si-am mai si baut), eu insumi, spalatura de acuarele monocrome, crezand ca sorb din ceasca de cafea.
Serban Foarta, o statistica recenta spune ca 25% dintre romani nu au citit in viata lor
o carte. Sa ne intristam?
Cu toate ca eu sunt, in proportie de 75%, pesimist, nu cred ca trebuie sa fim prea tristi. Paharul, pe trei sferturi, e plin in continuare. Ramane, insa, de vazut cam cate carti citesc, de fapt, cei 75% dintre romani...
Or, cartile costand cat costa, viata costand, si ea, din greu, audio-vizualul fiind in ofensiva, scoala, de asemenea, cred ca se cade "sa ne intristam".
Nu, insa, foarte, - caci, in fond, cam tot atati la suta din orice alta ginte, "nu au citit in viata lor o carte".
Eu nu sunt foarte sigur daca asta nu e mai mult decat o slaba consolare.
Oricum, in epocile (revolute?) de analfabetism endemic, un asemenea procent de cititori ar fi fost o performanta culturala.
Apoi, nu cred ca omul e nascut, ca unul dintre Feti-Frumosii nostri, cu cartea-n mana, - ci analfabet.
Daca, in fine, a citit o carte, numai una, e cazul sa ne temem de "Homo unius libri".... Fie si daca-i vorba de Cartea Cartilor sau de Coran, iar nu de Carticica rosie, de Cursul scurt sau de Mein Kamf, - cu izul ei de... camfor solubil in eter.
Mai alarmanta pare-mi-se, insa, deteriorarea limbii ca atare (ce poate fi, desigur, pusa in relatie, dar numai pana la un punct, cu falimentul sau paragina lecturii). Romanii par sa-si fi pierdut si/sau sa-si piarda, pe zi ce trece, tot mai multi, instinctul limbii.
Dezacorduri peste dezacorduri, solecisme si anacolute, nume proprii accentuate "cas" (ca sa ma exprim cat mai ales), fandoseli snoabe sau rasteli si chiote de trogloditi.
Nu vorbesc ca o tombatera, speriata ca "se strica limba, domle!", ci ca un scriitor de romaneste, care, in cateva decenii, va deveni aproape ininteligibil.
Pana la urma tot ne-am intristat. Ce face literatura romana in momentul de fata?
Un raspuns cam in doi peri, Iolanda, ar fi: bine mersi!
Profitand de intrebarea ta mai mult, as spune ca, "in momentul de fata", face fata.
Postmodernistii fac/faceau... postfata.
Douamiistii fac... prefata. Adica se afla-n plin elan preparatoriu. Prin ei (carora, stupidissim, li se mai spune si "milenaristi", - de ce, atunci, nu, oare, si chiliasti?!), literatura/poezia au sa se schimbe radical. Oricum, majoritatea nu accepta conditia, derizorie oarecum, de interfata intre ceva si altceva. "Ceva"-ul nu-i prea mai intereseaza, iar "altceva"-ul" e pe drum, in progress. Continuitatii cuminti si culturale, ei ii prefera o solutie (vitalista) de continuitate, o ruptura. Ramane de vazut cu ce urmari.
Cat despre rest, "n'est que littérature".
Ce poti spune despre cititorul cartilor tale?
Nu am un cititor, la propriu.
Tinand, ceea ce scriu, de "genul scurt" (nu fara exceptia unor scrieri ce debordeaza "the short poem"), - nu-i dificil sa dau, eu insumi, glas cutarui text (cutarui test!), citindu-i-l, fierbinte, cald sau ne-, inca, racit ca lumea, celui dintai ne-"hypocrite lecteur" al meu.
Acesta e sotia mea, adica "cea fara de care" (cum am numit-o intr-o dedicatie).
Uneori, "irepresibila nevoie" a autorlacului este atat de imperioasa, incat acest auditoriu alcatuit din, numai, o persoana, nici nu apuca bine sa-si dreaga rasuflarea, dupa ascensiunea a trei caturi, ca este "incoltita" de paginile mele.
Sa fie vorba si de clasicul egoism al autorului?
Nu-i, totusi, atat vorba de egoism intr-asta, cat de o neincredere in mine, de o nesiguranta in ce fac, - carora tin, de fiecare data, sa le pun punct (si "bun sfarsit") printr-o grabnica prima auditie...
Tin cont, din timp in timp, de critici (de ale ei/de ale celorlalti); le prefer, insa, la premiera, "aplauzele", - nu din vanitate, ci pentru ca acestea, ca si pe histrioni, ne fac, la capatul lecturii, plauzibili.
Ce poti spune despre viata
si moarte?
Moartea nu e o notiune bine definita (putand fi, insa, pentru unii de-a binelea definitiva), - una despre care (sa) crezi (cate) ceva. Ea e o experienta, o traire.
Enuntul "moartea este o traire" aduce a oximoron; si chiar si e o astfel de figura. Cum sa impaci, altminteri, acesti doi termeni strict ireconciliabili.
Cum sa-ti inchipui ca,-ntr-o buna zi, ai sa te trezesti mort; ca,-ntr-un minut, erai, fusesesi. Ca, la perfectul (des)compus, a trai inseamna ca vei fi (si) murit: "Elle a vécu, Myrto, la jeune Tarentine!"
Cel ce o deplange, neoclasic, pe raposata juna din Tarent, este o viitoare victima, André Chenier, a ghilotinei.
Despartirea capului de trup e, ca sa emit un loc comun, un act oribil si brutal, dar, de obicei, instantaneu ("de obicei", caci mai rateaza si calaii); analog, oricum, mortii subite, cu deosebirea ca aceasta nu implica, pe cat cred(em), un preludiu, - care, in cazul cesteilalte, are durata unui judecati sumare, suspansul careia e, insa, nesfarsit.
Dar sinuciderea, Serban Foarta?
Sinuciderea, la randul ei, poate fi, si ea, instantanee, numai ca implica, uneori, cele mai indelungi deliberari si preparative complicate.
Or, de trait, traim, mai totdeauna, spontan ca florile si instinctiv ca dobitocul; oameni, nu suntem decat prin moarte. Iar moartea e, cum spune Valéry, ceva ce, numai, celorlalti li se intampla.
Ni se intampla, insa, ca acesti ceilalti sa ne fie dragi; mai dragi, adesea, decat noi insine, - ca progenitura, unei mame, ca Juliettei, adoratul ei Romeo...
Iar daca absenta lor de dupa o resimtim cu greu, apoi, dar ca pe o fatalitate inconturnabila si, intr-un fel, fireasca (atunci cand cei mai varstnici decat noi: bunici, parinti, ne parasesc), chinurile zilelor din urma (care pot fi si ani de zile), ale acestora, sunt (in pofida convingerilor religioase ferme) cele care ne pot induce tentatia eutanasiei.
Iata, in continuare (nu fara scuze fata de aceia pe care-i pot scandaliza!), cateva argumente de... bun-simt.
De vreme ce, in medicina, anestezia presupune recursul la un alt principiu decat acela, religios, al asumarii ca atare a intenabilei dureri, logic ar fi ca domnii doctori sa faca pasul succesiv, acceptand eutanasia.
Aceasta ultima, oricum, e implicata, ab initio, in cea dintai, ce, in virtutea unui anume hedonism propriu mentalitatii noastre de pleziristi si libertini, indeparteaza de la gura bolnavului "acest pahar", crutandu-l de amarul lui sau indulcindu-i-l cu miere.
Esti pentru eutanasie?
Nu fac, aici, o pledoarie propriu-zisa in favoarea eutanasiei, ci ma supun stringentei logici incluse-n orice analgezic; ca, de altminteri, si in droguri, - care, pornind de la premisa ca viata insasi este suferinta, incearca sa o atenueze (si, in extremis, s-o suprime) in samburele ei doloric, prin ceea ce, la Epicur, numeste-se aochlesia (de unde si comandamentul "latente vivere", sa zicem); sau, in budism si jainism (acesta ultim acceptand si sinuciderea rituala), Nirvana: "stingerea" dorintei, ca si a tot ce e elan vital.
Cu corectivul ca acestea necesita o disciplina a contemplatiei, a ascezei; pe cand un drog/un analgezic presupun minimul efort, fiind, pe cat de lesnicioase, tot pe atata de factice.
Nimic de zis: un analgezic, fara sa fie curativ, ramane un medicament; ceea ce-l pune-n rand cu drogul e, insa, caracterul sau de expedient imperdurabil...
Pun punct (sau... puncte de suspensie), aici, acestui trist discurs, pe care l-am notat in graba, la moartea, dupa o atroce si disperata agonie, a mamei, acum 11 ani, in ziua de 1 aprilie, luna la finea careia,-n 30, venise pe lume,-n urma cu 76 (sau 75?) de ani, in 1920.
Ea a indurat necontenit (si nu fara noblete si stoicism); noi, cei din jurul ei, intermitent, in masura-n care puteam pleca de langa pat si reveni dupa o vreme, mai, oarecum, increzatori in ceea ce nu mai era decat un biet paliativ.
S-a recurs, in fine, la morfina, pe care tata i-o administra, ca medic, nu fara prudenta. In ultimele ei minute, se cam codea sa-i faca injectia de pe urma. Mai ca l-am somat, eu, sa i-o faca, - mai slab de inger, totusi, decat el.
Indicibilul insa, vorba lui Ludwig Wittgenstein, este mai bine sa-l tacem.
"Era sa mor" nu este sa si mori; iar moartea nu-i de experimentat prin nimeni altul decat, vai, prin tine insuti.
Cand ai inceput sa si pictezi?
Culorile m-au fascinat dintotdeauna, adica din copilarie. Nu mi-as fi putut imagina o lume acromatica sau terna (fie si daca am avut, de cea din urma, ani lungi, parte, - si, din pacate, mai avem). Vitraliile mi-erau mai dragi decat fereastra incolora, iar prismele ce descompun lumina zilei, ma vrajeau (ca si, de altfel, caleidoscopul).
Dintre culori, iubeam violetul, in toate tonurile gamei lui; cu o exceptie: violaceul, pe degete, de creion chimic, si cu o vaga preferinta pentru amabilul lila, - plapanda nuanta ce-ar avea intr-insa, dupa Goethe, "etwas Lebhaftes ohne Fröhlichkeit": o vioiciune fara bucurie...
Nu mai stiu, astazi, daca, pentru mine, culorile erau, sa zicem, strictamente, niste "universalia ante res". Ipostaziabile, insa, erau, - ca in Bacovia, pe care, pe la 15 ani, impenitent estet precoce, il citeam la indoielnica lumina a unui bec infasurat in tipla mov, - sa "falfaie, pe lume, violetul"...
Sau, doar, sa "palpaie" plapandul liliachiu!
Mai "lata" va fi fost pe vremea cand eu, student prin anul III, venind in Severin, din Timisoara, cazut-am in irezistibila ispita a becului albastru ("de camuflaj", sa zicem), pe care, singur in compartiment si cocotandu-ma pe canapeaua rosie, l-am desurubat, mult tematoriu de consecintele acestei fapte, - incat, cand trenul a oprit la un semnal, mi-am inchipuit ca-i pentru mine! N-a fost; si, ajungand acasa, l-am rasucit cu entuziasm in fasungul unei vegheze (vocabul preferabil, totusi, mai romaneaosei veioze!), ca sa "se mistuie" consecutiv comutatoricei manevre (!), din pricina de alt voltaj...
Justitia...
Iata, mi-am zis, justitia imanenta.
Banui, in rest, ca instructiva tarasenie cu becul feroviar varat, in graba, intr-o incongrua dulie, mi-a sugerat o zicere cu care i-am facut sa rada in nestire, prin '68, la Madam Candrea, pe Turcea, pe Robescu, pe Mircea Brailita, pe chiar cam aghelastul Mazilescu si alti vreo patru-cinci convivi, anume: "Fudulia becului, dulia berbecului!".
M-ai facut si pe mine sa rad, dar sa ne intoarcem la culori.
Da, sa ne intoarcem, la culori, ba chiar la nuante, - care, facand abstractie de zugravi, de pictori sau de chimistii de la I. G. Barben, sunt o vocatie feminina (in materie, baremi, de textile). Bietii barbati (nu toti, o parte) nu prea pot sa-l diferentieze nici, cel putin, pe verde de albastru, confuzia celor doua farbe dand, ca la grecii de pe vremuri, un fel de glaukos devalmas.
Se poate picta cu orice materie lichida?
Se poate picta, cu de toate, de la produsul stercorar al lui Evghenii Sokolov, eroul de pomina a lui Gainsbourg (a nu se confunda cu Gainsborough!), pana la galbenul polen de crin angelic. Important e ca pigmentul sa reziste.
Culoarea care, dupa Goethe, e o "patimire a luminii", mai are de patimit, inca o data, trecand din radiatie/unduire in pigment. Aceea care-i cea "mai proxima luminii" ("nächste (...) am Licht"), dupa acelasi Farbenlehrer, si/sau albului, dupa Kandinsky: e vorba de gALBen, bineinteles, ajunsa la stadiul de vopsea, de galbinum clorotic si suspect, se luteifica, adica se in-tineaza/galbejeste...
Numai ca tu, draga Iolanda, ma intrebai despre pictura, iar eu, de-o vreme, divaghez despre culori.
Or, pictura nu e doar culoare: nu e, cu unele exceptii mai mult sau mai putin ilustre, doar nebuloasa si nevertebratie.
Mai e, bineinteles si desen.
Ea, pictura, mai e, si desen.
Eu, insa, la desen, eram stangaci (la figurat vorbind, nu ca Da Vinci!); incat, prin clasele primare, desena, in contul meu, familia: bunica, mama, ba chiar tata, - care, ca medic, nu era un ageamiu, in, cel putin, desenul anatomic. Nici acestuia nu-i e straina culoarea, dar ca, numai, colorit.
Cat despre desenul fie tehnic, fie artistic, am ramas (ceea ce este regretabil) cu mai-nimicul care se deprinde, la scoala, la dexteritati".
In schimb, istoria artei mi-a suras.
Initierea in aceasta disciplina am inceput-o, fara cazne, in familie, avand sansa de copil, al multor albume de arta.
Amintesc ca-n studentie am fost prieten cu plasticieni la fel de tineri, cu care convorbeam adesea, tragand cu ochiul la ce fac, fara a pune, insa, mana pe unelte.
Eram casatorit cu o colega de la Litere (pe-atunci Filologie), ce-ar fi fost o foarte buna portretista.
Ai expus lucrari de pictura si tehnici mixte, esti autor de coperte de carti, ai scris si mai scrii si cronica de arta, ai tradus de asemenea cateva carti despre pictura.
N-am contenit, in rest, sa cochetez cu asa-zisa critica de arta, verbal, intai, apoi in scris, - astfel incat, editorial vorbind, am debutat (in '68, la Meridiane) cu o traducere din Valéry: Degas Dans Desen. A urmat o alta, din acelasi: Introducere in metoda lui Leonardo da Vinci; si inca una,-n '70: Prietenul pictorilor, de Francis Carco; pentru ca, peste ani de zile, in '97, sa transpun in romaneste un opuscul de Salvador Dali, anume incornoratii varstnicei picturi moderne. Curios, dar talmacirile-mi in proza (inclusiv Evghenii Sokolov, grafician, stie-se, pardalnic) sunt carti, cu toatele, referitoare la pictura. Pe cateva, le-am adnotat. Mi-au aparut recenzii sau eseuri, pe teme plastice, in felurite publicatii. M-a preocupat design-ul grafic, fiind autor al catorva coperte si al unor, tot mai multe, ilustratii, ca si (cu un cuvant ce-mi apartine sau, cel putin, asa-mi inchipui) a unui numar de scanografii. Am avut trei expozitii personale, din 2001 pana azi. Am comentat, in versuri, o seama de faimoase panze.
Mai inainte, insa, de-a cadea intr-un birocratism triumfalist, am sa mai adaug doua vorbe: convins de unele insuficiente ale cuvantului (poetic), l-am insotit, de la o vreme, cu imagini, sfarsind, se pare, prin confuzia penitei (proprii) cu penelul, - si nu fara riscul ca acest "violon d'Ingres" sa se preschimbe intr-un ...violon dingue!.
(Fragmente dintr-o carte de dialoguri cu Serban Foarta, in curs de aparitie)